Copilul nemângâiat

Din nefericire, un copil poate trăi între mamă și tată dar să nu obțină toată afecțiunea de care are nevoie. Există mame imature, anxioase sau egoiste, care nu le oferă copiilor lor contactele necesare, prelungi si pline de căldură, cărora nu le place cu adevărat să-și hrănească copiii, să îi mângâie, să îi scalde, să îi înfășeze, să îi legene. Există și mame care nu au timp. Plăcerea fiind indispensabilă dezvoltării armonioase a copilului, lipsa acesteia va fi în mod dureros resimțită.
Pentru a-și alina suferința, copilul va apela la substituții unor mângâieri : își va suge degetul sau un obiect oarecare, se va scobi în nas, se va juca cu vreo șuviță de păr, va strânge în brațe o păpușă sau o pernă, se va legăna…
Copilul își poate exprima suferința și în limbajul corpului, așa cum a demonstrat Spitz: colicile, vomitările, astmul, eczema, sunt adesea niște manifestații psihosomatice.
Si pentru că absența mângâierilor-ale pielii, dar și ale sufletului l-a transformat într-un „ecroșeu”, copilul va trebui să-și creeze o carapace și să devină nesimțitor, dacă vrea să nu mai sufere.
Din acel moment, acest „dur” nu va mai suporta mângâierile: iar când va veni timpul iubirii, nu va ști nici să ofere, dar nici să primească tandrețe.
Acești copii care nu se simt bine în pielea lor, au cu propriul corp relații dificile: mersul le este rigid, greoi, gesturile le sunt lipsite de grație, neadaptate, și sunt neîndemânatici.
Relația lor cu celălalt nu este deloc mai bună: grosolanii sunt lipsiți de tact, neîndemânaticii ,își verbalizează greu emoțiile, taciturnii evită dialogul.
Stângaci și nefirești, se încurcă în gesturile simple ale afecțiunii, ca de pildă, atunci când trebuie să-l țină de mână sau să-l îmbrățișeze pe celălalt.
Dr. Gerard Leleu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *