Anna Freud afirma că o adolescență liniștită, „normală”, este „anormală”. Într-adevăr, aflat în criza de identitate, confruntat cu tentații idealiste, extremiste, contestatare sau justițiare, căutând modele, suferind deziluzii și căutându-și un rol adecvat fantasmelor sau idealurilor sale, adolescentul, aflat deasupra și într-o criză biologică, încearcă să se cunoască pe sine.
Suspendat, cum spunea Erickson, între normalitatea copilului si propensiunea către etică a adultului, adolescentul parcurge perioade de sfidare, opoziționism, revoltă împotriva autorității de refuz al comunicării sau de exaltare (pentru o idee, activitate).
Această perioadă de profunde dezvoltări și remanieri psihologice se poate manifesta prin simptome nevrotice (crize anxioase, simptome obsesiv-fobice și depresive, care au un considerabil risc suicidar). Pot apărea tulburări spectaculoase de comportament, cu implicații delirante, delicvența juvenilă fiind și ea un capitol important al psihiatriei medico-legale. Tulburările comportamentale pot duce la a fugii de acasă, abandon școlar, consum de droguri, prietenii nepotrivite și acte antisociale.
Aspectul caracteristic al acestor manifestări de atitudine contestatară a lumii adulților și de adoptare a unei poziții originale, chiar bizare, izvorâte din negarea cu încăpățânare a tot ceea ce au acceptat până atunci, sugerează uneori o schimbare atât de profundă încât diagnosticul cu debut unui episod schizofren se impune.
Această furtună comportamentală inabil gestionată în plan familial poate derapa ușor în tulburări cu potențial serios (suicid demonstrativ).
Eșecurile (școlare, sentimental-sexuale) pot fi surse de decompensări depresive care, de asemenea trebuie „tamponate” cu înțelegere de către cei din rețeaua de suport social al adolescentului.
Aceștia, imaturi și comportamentali, pot trece impulsiv la un mod brutal și periculos de descărcare a depresiei care poate fi asociată cu furie, neajutorare și disperare, tentativă suicidară fiind o soluție frecvent aleasă.