Depresia ca desprindere si retragere din lume…

„Cand ne abandonam, nu mai suferim. Cand ne abandonam, chiar si tristetii, nu mai suferim”, spunea Saint-Exupery. Atunci cand viata ne-a sleit de puteri, intr-un prim moment si privita din afara, renuntarea ar putea aparea ca un refugiu.
Dar ca sa nu mai suferim, renuntam sa mai traim. Ne resemnam la o viata searbada pentru ca nu am putut sa traim fara durere. Din nenorocire, lucrurile nu merg asa, iar suferinta persista. Desigur, de indata ce incetam sa ne mai zbatem, dintr-o data resimtim o usurare, cel putin temporara. Renuntam, nu vom mai face eforturi, ne abandonam bolii. Dar, foarte curand, sosesc ruminatiile pe tema „am cazut foarte jos”.
Incetul cu incetul, se instaleaza alte suferinte: nu cele ale esecului, ale doliului, ale pierderii, ci cele ale contemplarii de sine in neputinta; cele ale rupturii legaturii sociale, ale izolarii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *