Depresia ca desprindere și retragere din lume…

„Când ne abandonăm, nu mai suferim. Când ne abandonăm, chiar și tristeții, nu mai suferim”, spunea Saint-Exupery. Atunci când viața ne-a sleit de puteri, într-un prim moment, și privită din afară, renunțarea ar putea apărea ca un refugiu.
Dar ca să nu mai suferim, renunțăm să mai trăim. Ne resemnăm la o viață searbădă pentru că nu am putut accepta durerea. Din nenorocire, lucrurile nu merg așa, iar suferința persistă. Desigur, de îndată ce încetăm să ne mai zbatem, dintr-o dată resimțim o ușurare, cel puțin temporară. Renunțăm, nu vom mai face eforturi, ne abandonăm bolii. Dar, foarte curând, sosesc ruminațiile pe tema „am căzut foarte jos”.
Încetul cu încetul, se instalează alte suferințe: nu cele ale eșecului, ale doliului, ale pierderii, ci cele ale contemplării de sine în neputință; cele ale rupturii legăturii sociale, ale izolării.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.