Astazi se da prea multa importanta diagnosticari in psihoterapie. Diagnosticul este fara indoiala crucial pentru stabilirea tratamentului cazurilor grave,cu substrat biologic ( de ex. schizofrenie, tulburari bipolare, tulburari afective majore, toxicitate legata de droguri, boli organice ale creierului…), dar in psihoterapia de fiecare zi a pacientilor care sufera de afectiuni mai putin grave, este adesea contraproductiv.
Diagnosticul eticheteaza, limiteaza viziunea, diminueaza capacitatea de a te raporta la cealalta persoana. Odata formulat un diagnostic, avem tendinta sa ignoram acele aspecte care nu i se integreaza si ne ocupam prea mult de particularitatile minore care par sa-l confirme. Ba mai mult, un diagnostic poate functiona ca o profetie.
Relationarea cu un pacient clasificat ca fiind „borderline” sau „isteric” poate rezulta in stimularea si perpetuarea chiar acelor trasaturi.