Manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale – Editia IV (DSM-IV) include doliul in categoria altor conditii care se pot afla in centrul atentiei clinice, deoarece persoana care a pierdut pe cineva drag poate prezenta simptome caracteristice unui episod depresiv major – sentimente de tristete si simptome asociate cum ar fi insomnia, apetitul scazut si pierderea in greutate. Si nu sunt numai acestea simptomele fizice. Daca esti in doliu este posibil si sa iei in greutate, sa dormi sau sa mananci mai mult decat de obicei, precum si sa acuzi dureri musculare sau dureri de cap sau tulburari intestinale. Totusi, daca simptomele enumerate mai sus dureaza mai mult de doua luni, sau daca iti afecteaza functionarea zilnica – nu poti sa mergi la serviciu, sa iti mentii igiena corporala, sa ai grija de restul familiei tale, etc – este bine sa vezi un psiholog.
Potrivit DSM- IV, „prezenta anumitor simptome care nu sunt caracteristice unei reactii normale de doliu poate fi utila in diferentierea doliului de un episod depresiv major”. Durata doliului este un alt aspect important de care trebuie sa tii seama. Oficial (adica din punct de vedere psihiatric), doliul dureaza doua, trei luni. Din punct de vedere social, tot cam atat se asteapta si cei din jur sa suferi. Poate ca vei auzi chiar comentarii „au trecut trei luni, ar trebui sa treaca peste asta, sa-si revina”, desi poate tu simti durerea si pierderea mai acut ca oricand. Doliul este un proces foarte personalizat si foarte intim, pentru ca depinde de un numar infinit de factori, asa ca trebuie sa stii ca vei avea ritmul tau propriu. Poate dura trei luni, sau poate dura un an pana cand vei putea sa spui ca incepi sa te vindeci. Este important sa iti acorzi timp, si sa nu lasi ca asteptarile celor din jur sa iti determine procesul tau de doliu. Pe de alta parte, daca la sase luni dupa pierdere durerea este la fel de acuta ca in prima luna, sau daca jalea este atat de mare incat nu poti sa functionezi normal, si simptomele fizice sunt inca prezente, nu ezita si cere ajutor unui doctor sau unui psihoterapeut, pentru ca s-ar putea sa suferi de ceea ce se numeste „doliu complicat”.
Asta inseamna ca, dintr-un motiv sau altul, procesul tau de vindecare nu merge cum ar trebui, si exista pericolul de a intra in depresie. Personal, cred ca este intelepciune in obiceiul batranesc de a fi in doliu un an de zile. Cred ca inainte de un an nu se poate vorbi despre o vindecare completa, sau despre o depasire a perioadei de durere. Chiar daca se restabileste un oarecare echilibru in primele luni dupa inmormantare, trebuie sa stii ca mai sunt cateva hopuri de trecut. Prima zi de nastere (a ta sau a celui decedat), primul Craciun, primul Paste, prima vacanta… toate vor accentua golul lasat de cel drag, si sentimentele de durere vor fi la ele acasa . Stiind asta, pregateste-te! Gandeste-te la ziua care va veni, si lasa-ti o fereastra de timp in ea in care sa iti aranjezi un spatiu sigur in care sa plangi.
Daca as avea doar un singur cuvant cu care sa-l ajut pe cel indoliat, acela ar fi „plangi!”. Mai presus de orice, NU fugii de durere si de plans! Plansul este unul dintre cele mai bune daruri ale lui Dumnezeu pentru oameni, si totusi, instinctiv, avem tendinta sa fugim de plans, pentru ca, de fapt, fugim de durerea asociata cu plansul. De atfel, si social, suntem invatati ca atunci cand se intampla o tragedie, raspunsul „corect” (adica cel acceptabil social) este sa „fim tari”. Nimic nu poate fi mai departe de adevar! Ca sa fac analogie cu un picior amputat, plansul este schimbarea pansamentelor. Fara el, nu poate fi vindecare ci numai infectie. Este important, totusi, sa tinem minte ca, intocmai ca schimbarea pansamentelor, plansul trebuie sa aiba loc intr-un mediu curat si sigur. Pe cat posibil, nu plange in prezenta unora care stii ca nu vor intelege sau care vor trata cu usurinta durerea ta. Nu te face vulnerabil in fata altora daca nu este absolut necesar. Trebuie sa intelegi ca oamenii nu stiu cum sa se comporte cu cineva care plange si sufera, si deci cea mai comuna reactie a lor este sa iti spuna „nu plange”. Ei incearca sa te faca sa te opresti din doua motive. In primul rand, multi (si poate si tu pana acum) cred in mod gresit ca daca nu mai plangi, nici nu te mai doare – deci daca opresc plansul, opresc durerea.
In al doilea rand, ei se simt stanjeniti ca nu stiu cum sa reactioneze, si nu stiu cum sa faca sa opreasca situatia jenanta (pentru ei) in care se afla. In plus, nu stiu cat o sa dureze – „daca il incurajez si stau aici o ora?” Sunt rari si intelepti prietenii care vor sta cu tine in tacere si te vor lasa sa plangi cat ai nevoie.
Din ce ai citit, crezi ca treci printr-un doliu normal, sau complicat?
Ce emotii ti se par cele mai problematice din ceea ce simti dupa moartea celui drag? Iti faci timp sa te gandesti la ceea ce simti, sau fugi de durere?
Sursa: https://bibliotecapemobil.ro