Familia de basm

Unele familiii care expun aceasta calitate de „hai sa ne prefacem” si-au insusit o personalitate a familiei care este aparent sanatoasa. Ei au invatat sa copieze comportamente din filme, de la alte familii, din articolele din reviste, din miturile sociale dominante si indeosebi de la curentele sociale artificiale unde ceilalti joaca acelasi joc. Jocul este: „Ma voi comporta cum te astepti tu sa ma comport in aceasta situatie sociala”; „ma voi conforma regulilor”. Cu alte cuvinte, ei adopta comportamente de rol, pe care le asuma in mod convenabil, prin acumularea de lucruri-de exemplu, stiu ce masini sa conduca, ce haine sa poarte, ce locatii de vacanta sa aleaga…
In exterior, aceste familii atrag adesea invidia celorlalti. Ei traiesc o viata de tipul „comporta-te ca si cum”. Ei se comporta ca si cum ar exista o metoda prescrisa a modului in care familiile trebuie sa traiasca. Mesajul este unul puternic: „Daca traiesti conform regulilor noastre atunci totul va fi bine”. Nimanui nu ii este permis sa spuna celorlalti din afara familiei cat de goi si singuri se simt membri familiei.
Exista chiar si un cantec al comunitatii: „Nu-i asa ca suntem norocosi!”. Fericirea este cumparata, se munceste pentru ea si este externa. Ei devin reprimati iar patternul jocului este hiperactivitatea. Daca membrii familiei s-ar opri, s-ar putea sa ajunga sa simta durere.
Uneori aceste familii devin familii uitate. Familiilor cu realizari mari nu le este adesea ingaduit de catre ceilalti sa simta durere; ele arata bine pentru toate persoanele din exterior. Ele isi aduc contributia in comunitate si sunt promovate si privite cu mare respect. Ceea ce nu realizeaza multi membri ai comunitatii este ca daca ar fi ca aceste familii sa renunte la patternul lor de a munci obsesiv, daca s-ar opri din starea de a fi ocupati, atunci si-ar pierde identitatea ca indivizi si ca familie.
Daca doar un copil ar fi sa scape, toate secretele familiei ar putea fi dezvaluite – secrete precum faptul ca mama si tata au dormit in paturi separate timp de 15 ani, ca tata sta adesea singur si bea pana tarziu… Bineinteles, adesea noi ii vedem pe copiii „tap-ispasitor” in terapie; parintii ii aduc pentru a fi „reparati”.
Pana in momentul in care membri acestor familii intra in terapie, adesea ei traiesc in spatele unor straturi groase de comportament prefacut. Aceasta lipsa a identitatii duce la dependenta; toti sunt implicati in prezentarea imaginii familiei. Multi tineri se plang ca nu isi cunosc parintii. Motivul pentru care nu ii cunosc consta in faptul ca parintii insisi nu se cunosc pe ei. Ei ofera ceea ce sunt capabili sa ofere.
Cuplurile din aceste familii intra adesea in terapie pe la mijlocul vietii intrebandu-se lucruri de genul: „Asta este totul?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *