Un tip de vinovatie nevrotica, care din pacate se intalneste frecvent este vinovatia provocata de nevroza responsabilitatii. In acest caz, omul isi asuma ceva ce nu are nici o legatura cu el, motivatiile lui fiind cu totul altele. Problema lui este ca se teme foarte tare sa-i lase responsabilitatea altuia (celui caruia ii apartine de fapt), si aunci respectivul isi asuma sa ocroteasca pe altcineva.
Imaginati-va relatia a doi prieteni intre care nu exista egalitate: unul da mai des, celalalt primeste mai des. Primului ii face placere sa dea, celuilalt sa primeasca. Totul pare in regula, dar uite, se intampla un conflict pentru care sunt vinovati ambii. Conflictul a inceput de la faptul ca primul i-a spus ceva suparator celui de-al doilea, care s-a enervat si a raspuns grosolan. Prietenii s-au retras fiecare in coltul lui, acumuland ranchiuna unul impotriva celuilalt.
Cateodata ne grabim sa ne asumam deplina responsabilitate in situatii pentru care sunt responsabili altii sau in orice caz, si celalalt, nu doar noi, fiindca asta ne scapa de anxietatea singuratatii. Ne temem ca ne vom lipsi de relatia cu cineva care ne face sa ne simtim bine. Simtim ca pierdem siguranta. Nu vrem sa riscam ca celalalt sa se indeparteze de noi. Lucrul acesta este nedemn fata de noi insine. Situatii de acest gen nu sunt rare – si asta nu numai in prietenie, ci si in relatiile dintre barbati si femei, dintre parinti si copii.
Doar riscand, doar ramanand deschisi si cinstiti unul cu celalalt putem construi o relatie autentica. Asta presupune inclusiv capacitatea de a exprima pretentii si de a emite cerinte, fiindca prietenia si dragostea nu inseamna doar drepturi reciproce, ci se obligatii reciproce, fara de care orice relatie de durata e imposibila.
Nenorocirea si paradoxul consta in aceea ca, neinvatand sa dea, partenerul vostru nu va putea pretui relatia voastra. Doar dand ne putem simti personalitati depline, ne putem simti vii, in sens spiritual.
Daca noi, grabindu-ne sa ne asumam raspunderea, nu ii lasam celuilalt timp pentru a regandi, pentru a reevalua relatia noastra si de a sacrifica ceva pentru ea, mai devreme sau mai tarziu vom observa ca el ori e plictisit de noi, ori trist, ori iritat. Intr-o relatie in care nu are libertate, in care este sufocat de responsabilitatea noastra, el nu poate nici macar sa vrea sa dea, nu se simte viu, si relatia i se va parea atunci lipsita de sens.
Mai exista si o alta cauza care ne face sa ne asumam responsabilitati ce nu ne apartin. Daca vinovatia apartine cuiva pe care eu incerc sa il protejez, neavand incredere ca se descurca singur, o sa caut sa-l apar de greutati, iar pe mine insumi, de ingrijorarea pentru el. Responsabilitatea poate fi impartita cu celalalt, dar nu ii poate fi luata cu totul. Mai mult decat atat:trebuie sa credem ca celalalt va dispune de responsabilitatea sa mai bine decat oricare dintre cei care-l inconjoara.
Pentru multi, credinta in Dumnezeu este imposibila fara increderea in Dumnezeu si in voia Lui.