Am ajuns să ne simțim rușinați și vinovați că stăm liniștiți. Când gândim mai mult, avem chiar remușcări. Ne gândim și planificăm, unde vom lua prânzul, la cât merg la ședință… trăim ca și cum am vrea în fiecare clipă să nu ratăm nimic, să nu ne scape din vedere nimic important.

De la filosoful grec Aristotel ne-a rămas cunoașterea faptului că orice virtute se situează la mijloc, între doua extreme. În era stresului, a sindromului burn-out (epuizare), respectiv bore-out (mor de plictiseală), nervozitate, dar si gol lăuntric, dependențe de tot felul, inclusiv dependența de distracții, noi avem de-a face cu o stare de plictis care se răspândește cu o repeziciune epidemică, pe care nu degeaba o caracterizăm prin atributul „de moarte”.

Starea de echilibru sănătos, pentru care trebuie să ne străduim, în viața cotidiană, s-o realizăm clipă de clipă, inseamnă răgaz, perioade de timp pline de conținut la modul prezent.

Procesul de pierdere a echilibrului, o scindare între gândire, simțire și voință,  este descris în literatura psihologică drept „sărăcire” și se răspândește în proporții epidemice sub forma bolilor epocii, cum sunt îmbolnăvirile de inimă, tulburări de somn, anxietate și depresie.

Propriu zis, toate fenomenele de nervozitate, ca de exemplu, incoerența  gândurilor, pierderea memoriei, concentrare intelectuală slabă, probleme psihosomatice, dar și zvâcnirea incontrolată a membrelor sau a mușchilor pot fi înțelese drept simptome ale faptului că omul a pierdut stăpânirea asupra minții și sufletului său.

Omul modern, blestemă răbdarea și, de aceea, nu mai poate să se bucure de clipa cea frumoasă fiindcă trăiește deja în viitor. La urma urmelor, nerăbdarea a fost aceea care l-a alungat pe om din paradis, iar graba l-a cuprins tot mai mult.

Nietzsche a recunoscut foarte devreme consecințele acestui mod de a trăi al omului, care din cauza accelerării crescânde, a vitezei tot mai mari care domină viața modernă:” Din cauză ca-i lipsește liniștea, civilizația noastră se îndreaptă spre o nouă stare de barbarie.”

In nici o altă epocă n-au fost mai apreciați oamenii activi, adică cei fără astâmpăr. De aceea avem nevoie de intensificarea într-o măsură foarte mare a caracterului contemplativ. Absența liniștii și a cugetării duc, cu timpul, la eroare și, în consecintă, la brutalitate.

În urma accelerării, în om și în natură, nimic nu mai poate ajunge să se maturizeze cu adevărat.

“Nimic nu e mai insuportabil pentru un om decât să se afle într-o stare de liniște totală, fără nici o pasiune, fără nici o activitate, fără nici un amuzament, fără posibilitatea de a-și pune forțele la contribuție pentru ceva. Atunci el va simți nimicul său, dependența sa, neputința sa, golul său interior. Din adâncul sufletului său se vor ridica neîncetat plictisul, descurajarea, tristețea, îngrijorarea, dezgustul, disperarea”, spunea Blaise Pascal, încă din secolul al XVII-lea.

Fiindcă rareori omul suportă această formă a negării de sine, se anesteziază cu tot felul de lucruri exterioare, menite să-l “consoleze” pentru senzația de gol interior. Problemele mari apar seara, la culcare, când stimulii exteriori nu mai sunt prezenți, omul fiind față în față cu golul interior, apar insomniile și angoasele.

Toate aceste pericole pot fi învinse numai printr-un efort de voință individual. Împotriva hiperactivității avem nevoie de principiul răgazului și al contemplării, responsabilitatea încetinirii conștiente a ritmului trepidant, iar împotriva golului interior ce se ivește, de gânduri și sentimente pline de conținut sufletesc-spiritual.

Suntem atâta de neînțelepți, că rătăcim prin niște timpuri care nu sunt ale noastre și ratăm prezentul, singurul timp care ne aparține de fapt. În genere, prezentul este acela care ne displace. Îl ascundem de privirea noastră fiindcă el ne chinuie; iar când trece, ne întristăm că trece. Căutam să-l facem suportabil apelând la viitor, așa ca noi, nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim.

Așteptăm mereu să fim fericiți și nu suntem niciodată.

Dacă începem să ne “dezaccelerăm” pe noi înșine, încetul cu încetul, adică să redevenim atenți la ce e in jur, și dacă încercăm să fim cu adevărat “prezenți” acolo unde suntem, ne vom recăpăta echilibrul, iar viața noastră va avea un sens.