La ce folosesc rugăciunile?

Rugăciunea este un act de umilință. Pentru nivelurile inferioare ale conștiinței, rugăciunea este o încercare de a „primi” ceva pentru sine sau pentru alții, ca de exemplu un loc de muncă, sănătate, sau alte favoruri speciale.

Odată cu înălțarea în plan sufletesc, dispare această intenție de a-i cere Lui Dumnezeu ceva, iar actul rugăciunii devine o dedicare și nu o cerere.

Progresul pe scala conștiinței vine implicit și cu schimbarea accentului de pe egoism pe altruism, calitatea rugăciunii se modifică și ea spre dorința de a deveni un servitor al Domnului și un canal de transmitere a Voinței Sale, fără a încerca să specificăm însă cum anume ar trebui făcut acest lucru.

Mai curând decât cerere, rugăciunea devine abandonare, iar abandonarea înseamnă încredere, speranță, liniște, pace…

Multi tineri își pierd credința în Dumnezeu pentru că folosesc rugăciunea în care cer anumite lucruri și apoi sunt dezamăgiți când respectivele cerințe nu se împlinesc.

Evitați să vă creați dușmani

Evidențiat

Oamenii cad in capcana de a dori să fie chit sau de a se răzbuna. Ei își crează dușmani și animozități. Acestea împiedică o viață pașnică. Nimeni nu are nevoie de dușmani. Ei se pot răzbuna în moduri nebănuite, aducând astfel consecințe nefericite. Nici un conflict nu este câștigat; el persistă în ura celui care pierde.

Cea mai mare parte a violenței domestice constituie un răspuns fizic la o provocare verbală. Cu toate acestea, în cadrul societății noastre, victimele iau rar asupra lor responsabilitatea provocării, tentației sau a insultei.

A accepta întotdeauna responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă și a evita să devii o victimă, este o atitudine care te ajută să evoluezi spiritual.

Alegeți roluri și viziuni binevoitoare asupra vieții. Pozițiile dure nu conduc la creștere spirituală, chiar și în cazul în care sunt „corecte” sau „justificate”, un om al Lui Dumnezeu nu și le poate permite.

Trebuie să renunțăm la luxul răzbunării sau la sentimentul de mulțumire că s-a facut dreptate. Nu putem viola principii spirituale esențiale fără să plătim nici un preț.

Strategii de gestionare a emoțiilor copleșitoare

Fă o listă cu strategiile tale de gestionare atunci când te confrunți cu emoții copleșitoare (plângi; ruminezi mult; îți faci griji cu privire la viitor; te izolezi; folosești alcool, droguri… îți descarci emoțiile pe alții; te implici în activități riscante, folosești mâncarea pentru a te pedepsi- prea mult sau prea putin; te resemnezi…)

Găsește soluții pentru a înlocui comportamentele distructive (de exemplu scrie pe o hârtie tot ce simți)

Practică acceptarea (nu poti fugi dintr-un loc in care nu ai acceptat niciodată să ajungi; nu critica pe nimeni și nimic; nu judeca)

Fă o listă cu activitățile care îți procură plăcere (sport; dans; întâlnire cu prietenii; plimbare în natură; scrie un jurnal sau un blog; gătit; rugăciune; fă fotografii; îngrijește flori; muncește în curte; învață să repari lucruri; desenează; citește)

Distrage-ți atenția de la gândurile negre (fă ceva pentru alții; amintește-ți de lucruri plăcute; uită-te la fotografii; ascultă muzică; fă curățenie; vezi o comedie; redecorează casa)

Fă un program de relaxare (baie cu aromă; lumânări parfumate; întinde-te pe iarbă și șimte mirosul; plimbă-te prin pădure; ascultă muzică liniștitoare sau suntete din natură; ține în buzunar un mic obiect moale cu care să te joci; fă masaj)

Redescoperă-ți valorile și ierarhizează-le (fă o listă cu cele mai importante lucruri pentru tine)

Simte-te mai puternic (care sunt activitățile care te fac să te simți puternic? ) și practică acele lucruri

Fă pauze (acordă-ți timp)

Practică credința; roagă-te; dă drumul lacrimilor să iasă; du-te la biserică.

Fă-ți planuri pentru viitor, planifică, stabilește-ți obiective.

Folosește gânduri adaptative (va trece și problema asta; pot să-mi accept sentimentele; e normal să mă simt așa; pot să îmi modific starea; nu e grav)

Autoafirmare (pot; mă accept așa cum sunt; mă iubesc; am făcut greșeli dar mă iert)

Fă exerciții de concentrare (alege un obiect pe care să îl studiezi câteva minute de doua ori pe zi- alege mereu altul)

Fă exerciții de monitorizare a emoțiilor( fii atent la ele si spune-ți mă simt dezamăgit, inutil, furios…)

Practică bunătatea, compasiunea, generozitatea, recunoștința, contemplarea

Monitorizează-ți agresivitatea fizică și verbală (desconsiderarea celorlalți, retragerea, amenințarea, blamarea, disprețul, învinuirea) și fă un jurnal al conflictelor, încearcă să îți dai seama ce sentiment era in spate (frică, abandon…)

Ce vreau eu și ce vor ceilalți? (știi ce vrei?, știi să ceri ajutor? cere, învață să spui nu atunci când este cazul, acționează conform valorilor tale)

Ia magneziu deoarece stresul cronic poate cauza deficiențe de magneziu. Acesta este un mineral calmant și relaxant, cunoscut de foarte mult timp. În plus, s-a demonstrat că este benefic pentru sistemul nervos, ajutându-vă să faceți față stresului.

Sper să îți fie de folos!

„Tristetețea dacă nu se rezolvă în lacrimi, obligă alte organe să plângă”

Într-una dintre lucrările sale, prof. dr. A. Păunescu-Podeanu, se referă la o categorie de bolnavi care constituie una dintre cele mai grele probleme ale practicii medicale: bolnavii care se plâng de diferite suferințe, dar la examinarea cărora medicul nu găsește nimic obiectiv patologic sau găsește prea puține date prin care să poată explica aceste suferințe; bolnavii ale căror tulburări de ordin subiectiv, lipsite de corespondent obiectiv evident, nu pot fi diagnosticați cu ușurință și lasă impresia că sunt creația unei minți tulburate.

Așadar, tensiunile emoționale, afective, de mică intensitate, dar permanente (care uneori pot fi conștiente, însă și inconștiente, obscure) în afară de explicația fiziologică, școala psihosomatică freudiană a dat explicații de ordin psihologic:procesul de conversie, fuga dintr-o situație morală intolerabilă, într-o boală fizică, refugiul inconștient în ea, în organic; suferințele morale, tensiunea afectivă, situația psihologică care apasă pe bolnav dispar sau se reduc apreciabil, când printr-un mecanism inconștient se convertesc în boală fizică. Se produce un fenomen de substituire morbidă, care canalizează suferința spre soma (trup), eliberându-l pe bolnav de chinurile suferințelor psihice, sufletești.

Așadar, boala fizică constituie expresia corporală a frământărilor psihicului, motivarea inconștientă a acestora și, in același timp, un mod compensator, substitutiv de a se sustrage, un mod de autopedepsire, un mod de a scăpa de o situație psihologică neplăcută, greu suportabilă( cum ar fi un complex de inferioritate, de frustrare sau de vinovăție), un mod de a atrage atenția și compasiunea celor din jur, de a capta interesul lor asupra propriei persoane.. S-ar putea spune că pacientul își ușurează starea de neliniște, greutățile morale, frământările sufletești, stările de tensiune emoțională, de neliniște, create de dificultățile familiale, sociale, materiale, sexuale, profesionale, sentimentale, prin devierea acestora înspre organe și apariția unor suferințe subiective, funcționale sau chiar organice .

Constatăm astfel, cât de complexe sunt resorturile profunde ale psihicului omenesc și cât de ample pot fi rezonanțele lui, ele întinzându-se dincolo de sistemul nervos, dincolo de viața psihică, debordând viața viscerală, în care pot determina cele mai variate și mai curioase tulburări, cele mai surprinzătoare manifestări, cele mai neobișnuite manifestări patologice.

In felul acesta trebuie interpretat și aforismul enunțat de psihiatrul Maudsley: „tristețea care nu se rezolvă cu lacrimi obligă alte organe să plângă”.

Hipnoza, între neîncredere și atracție

Mulți oameni cred că hipnoza este numai ceea ce vedem în spectacole: un artist impresionant care ne face să credem că are un anumit „har” sau „super-puteri” cu care poate transforma pe oricine într-o marionetă, ceea ce le cauzează oamenilor o neîncredere firească în hipnoză.

După cum vă puteți imagina, la fel ca în magie sau la cinema, artistul creează o iluzie, o atmosferă specială pentru a-și face show-ul: aceasta este meseria lui. Din caceastă cauză, unii oameni asistă la spectacol și doresc chiar să participe la demonstrațiile de hipnoză din spectacol.

Ca atunci când mergeți la un film, știind în același timp că actorii joacă rolurile lor, că există efecte speciale și așa mai departe, artistul hipnotizator întreține această atmosferă magică, iluzia atotputerniciei. Acest lucru produce un efect hipnotic asupra spectatorilor voluntari și le întreține plăcerea de a participa la scenete.

Desigur, vorbim aici despre cea mai mică fațetă a hipnozei:există foarte puțini hipnotizatori de spectacol față de miile de hipnoterapeiți care lucrează zilnic în întreaga lume pentru a-i ajuta pe ceilalți, de aproape doua sute de ani.

Hipnoza, încă de la început, a fost folosită de către terapeuți pentru pacienții lor. Profesorul francez Hyppolite Berheim a inventat in 1891, pentru Hipnoză, termenul de „psihoterapie”. Asta însemna la acea vreme:tratamentul prin sugestie hipnotică. Da, inițial, psihoterapia era de fapt Hipnoză.

Hipnoza a avut întotdeauna vocația de a ajuta oamenii. Acesta este motivul pentru care ea ne atrage, deoarece se știe de mai multe secole că ea ne permite să ne folosim resursele profunde într-un mod eficient – și deci să ne vindecăm în mod natural, să trăim mai bine și chiar, de ce nu, să evoluăm ca persoană.

Așadar, ați vrea să descoperiți un nou mod de a practica hipnoza, care v-ar permite să vă bucurați de toate beneficiile ei?

Prea multe opțiuni dăunează fericirii

Fie că suntem în căutarea unei mașini noi, a unui telefon mobil nou, a următoarei destinații de vacanță sau, pur și simplu, a meniului perfect pentru prânz, multitudinea de variante dintre care avem de ales este nemaipomenită. Adesea însă uităm că, paradoxal, tocmai aceste opțiuni ne conduc la insatisfacția cronică. Dacă suntem mulțumiți că avem de unde alege, în schimb avem mai puțină încredere în noi, când vine vorba de a lua decizii. Prea multe opțiuni ne fac nefericiți, căci avem permanent senzația că, poate, o altă variantă era mai bună. Desigur, avem de unde să ne informăm (internet, familie, prieteni…), dar multitudinea lor nu face decât să adâncească această confuzie. Cum să fii sigur că ai ales mașina potrivită sau haina cea mai potrivită pentru evenimentul la care urmează să participi?

Din acest motiv mie, una, nu îmi plac cumpărăturile. Mă duc pregătită de acasă știind ceea ce doresc să cumpăr, și nu mă abat din drumul meu. In zilele noastre, absența opțiunilor aproape că a devenit o formă de lux. Oamenii pot să trăiască bine cu mult mai puțin decât își închipuie.

Să încercăm să ne „dezaccelerăm”

Imagine

Am ajuns să ne simțim rușinați și vinovați că stăm liniștiți. Când gândim mai mult, avem chiar remușcări. Ne gândim și planificăm, unde vom lua prânzul, la cât merg la ședință… trăim ca și cum am vrea în fiecare clipă să nu ratăm nimic, să nu ne scape din vedere nimic important.

De la filosoful grec Aristotel ne-a rămas cunoașterea faptului că orice virtute se situează la mijloc, între doua extreme. În era stresului, a sindromului burn-out (epuizare), respectiv bore-out (mor de plictiseală), nervozitate, dar si gol lăuntric, dependențe de tot felul, inclusiv dependența de distracții, noi avem de-a face cu o stare de plictis care se răspândește cu o repeziciune epidemică, pe care nu degeaba o caracterizăm prin atributul „de moarte”.

Starea de echilibru sănătos, pentru care trebuie să ne străduim, în viața cotidiană, s-o realizăm clipă de clipă, inseamnă răgaz, perioade de timp pline de conținut la modul prezent.

Procesul de pierdere a echilibrului, o scindare între gândire, simțire și voință,  este descris în literatura psihologică drept „sărăcire” și se răspândește în proporții epidemice sub forma bolilor epocii, cum sunt îmbolnăvirile de inimă, tulburări de somn, anxietate și depresie.

Propriu zis, toate fenomenele de nervozitate, ca de exemplu, incoerența  gândurilor, pierderea memoriei, concentrare intelectuală slabă, probleme psihosomatice, dar și zvâcnirea incontrolată a membrelor sau a mușchilor pot fi înțelese drept simptome ale faptului că omul a pierdut stăpânirea asupra minții și sufletului său.

Omul modern, blestemă răbdarea și, de aceea, nu mai poate să se bucure de clipa cea frumoasă fiindcă trăiește deja în viitor. La urma urmelor, nerăbdarea a fost aceea care l-a alungat pe om din paradis, iar graba l-a cuprins tot mai mult.

Nietzsche a recunoscut foarte devreme consecințele acestui mod de a trăi al omului, care din cauza accelerării crescânde, a vitezei tot mai mari care domină viața modernă:” Din cauză ca-i lipsește liniștea, civilizația noastră se îndreaptă spre o nouă stare de barbarie.”

In nici o altă epocă n-au fost mai apreciați oamenii activi, adică cei fără astâmpăr. De aceea avem nevoie de intensificarea într-o măsură foarte mare a caracterului contemplativ. Absența liniștii și a cugetării duc, cu timpul, la eroare și, în consecintă, la brutalitate.

În urma accelerării, în om și în natură, nimic nu mai poate ajunge să se maturizeze cu adevărat.

“Nimic nu e mai insuportabil pentru un om decât să se afle într-o stare de liniște totală, fără nici o pasiune, fără nici o activitate, fără nici un amuzament, fără posibilitatea de a-și pune forțele la contribuție pentru ceva. Atunci el va simți nimicul său, dependența sa, neputința sa, golul său interior. Din adâncul sufletului său se vor ridica neîncetat plictisul, descurajarea, tristețea, îngrijorarea, dezgustul, disperarea”, spunea Blaise Pascal, încă din secolul al XVII-lea.

Fiindcă rareori omul suportă această formă a negării de sine, se anesteziază cu tot felul de lucruri exterioare, menite să-l “consoleze” pentru senzația de gol interior. Problemele mari apar seara, la culcare, când stimulii exteriori nu mai sunt prezenți, omul fiind față în față cu golul interior, apar insomniile și angoasele.

Toate aceste pericole pot fi învinse numai printr-un efort de voință individual. Împotriva hiperactivității avem nevoie de principiul răgazului și al contemplării, responsabilitatea încetinirii conștiente a ritmului trepidant, iar împotriva golului interior ce se ivește, de gânduri și sentimente pline de conținut sufletesc-spiritual.

Suntem atâta de neînțelepți, că rătăcim prin niște timpuri care nu sunt ale noastre și ratăm prezentul, singurul timp care ne aparține de fapt. În genere, prezentul este acela care ne displace. Îl ascundem de privirea noastră fiindcă el ne chinuie; iar când trece, ne întristăm că trece. Căutam să-l facem suportabil apelând la viitor, așa ca noi, nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim.

Așteptăm mereu să fim fericiți și nu suntem niciodată.

Dacă începem să ne “dezaccelerăm” pe noi înșine, încetul cu încetul, adică să redevenim atenți la ce e in jur, și dacă încercăm să fim cu adevărat “prezenți” acolo unde suntem, ne vom recăpăta echilibrul, iar viața noastră va avea un sens.

Să facem lumea un loc mai bun. Cum?

Imagine

Tentația oamenilor și a societății este de a pune presiune să avem, să fim într-un anume fel, să trăim după anumite standarde care de fapt sufocă viața, o trunchează, o dezumanizează.

Cum putem ieși din malaxorul acesta? Cum ne putem elibera?

-Coboară cât mai des în suflet și dă voie inimii să se elibereze, să se detașeze, să renunțe la experiențele presante, să renunțe la ură.

-Zâmbește mai mult. Zâmbește mai des.  Este foarte important pentru starea de spirit. Nici un virus nu e mai contagios decât puterea unui zâmbet. Atunci când e împartășit, destinde atmosfera, sporește și încurajează comunicarea liberă.

-Gandește gânduri sănătoase și pozitive. Gândurile determină comportamente. Această lume ar fi mai bună dacă oamenii s-ar comporta bine unii cu alții.

-Nu ține minte răul, nu purta pică. Uită, iartă și dacă poți, iubește. Lasă balastul sufletesc care te trage în mlaștina urii și deznădejdii, abandonează-l și mergi mai departe.

-Îmbărbătează. Dă speranță și curaj semenilor tăi. Crede-mă, dacă dai, chiar dacă nu ai, ție iți dai.

-Imbrățișează. O imbrățișare arată că iubești și că iți pasă. O îmbrățisare venită la timp în cazul unui sinucigaș, ii poate salva viața.

-Dăruiește, fii generos. Tot ce e de prisos se transformă în necaz. Nu aduna mai mult decât ai nevoie.

-Respectă regulile.

-Invață, educatia îî ajută pe oameni să inteleagă lumea. Educă-i și pe ceilalți, pentru a face lumea un loc mai bun.

-Respectă animalele. Nu le abandona și nu le face rău. Sunt un dar al Lui Dumnezeu pentru noi.

– Nu ezita să intervii când vezi o nedreptate împotriva aproapelui tău. Spune-le că ceea ce fac nu e bine.

-Să nu te faci niciodată dumnezeul tău. Nu te cocoța pe scaunul de judecător. Renunță la atac.

-Sa nu-l faci pe celalalt să sufere pentru că tu vrei ceva. Cu cât te opui mai mult dorințelor tale, cu atât mai curat e sufletul tău. Vindecă-te de ego, vindecă-te de dorințe.

-Iubește. Dragostea poate face lumea un loc mai bun. Acolo unde există iubire, nu există ură. Iubește deci, oamenii, animalele, plantele. Totul, necondiționat.

Este suficient ca tu să te schimbi și lumea se va schimba.

Este toleranța o virtute?

Auzim foarte des îndemnul de a fi toleranți. Ni se cere de foarte multe ori toleranță, dar a fi tolerant înseamnă că trebuie să treci cu vederea orice? Ar putea fi virtuos acela care tolerează violul, tortura sau asasinatul? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Mai întâi de toate este nevoie de cunoaștere. Adevărul primează și se impune tuturor, fără să impună nimic. Toleranța nu intervine decât în absența cunoașterii. Problema toleranței nu poate fi pusă decât în chestiuni de opinie, motiv pentru care această problemă este pusă atât de des. Ignorăm multe din lucrurile pe care nu le cunoaștem, iar de cele care ne stau la îndemână nu ținem seama.

A tolera înseamnă a accepta ceea ce am putea condamna, ceea ce am putea combate sau preîntâmpina. Asta ar însemna să renunțăm la o parte din propria putere, din propria voință de împotrivire. Toleranța nu are valoare decât atunci când funcționează împotriva propriului sine și în interesul celorlalți.

Nu poate fi vorba de toleranță atunci când n-ai nimic de pierdut, și cu atât mai puțin atunci când ai numai de câștigat. A tolera înseamnă a lua asupra ta. Toleranța pe socoteala altora nu mai este toleranță. A tolera suferința altora, a tolera nedreptatea careia nu tu îi ești victimă, a tolera oroarea care te ocolește, nu mai este toleranță; este egoism, este indiferență și chiar mai rău. A tolera un om care face mult rău semenilor înseamnă a-i deveni complice, iar aceasta nu se numeste toleranță, ci complicitate. Ura, furia și chiar violența sunt de preferat pasivității în fața ororii, în fața păcatului, în fața rușinoasei acceptări a răului.

Toleranța universală ar fi o toleranță a atrocităților.

Se poate vorbi de toleranță numai între anumite limite, limitele care sunt ale propriei ei supraviețuiri si ale păstrării condițiilor care o fac posibilă.  Este ceea ce Karl Popper numeste paradoxul tolerantei: „Dacă sunt de o toleranță infinită, chiar și față de intoleranți, și dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranți sfârșesc prin a dispărea, și odată cu ei piere si toleranța”.

Numim „toleranță” ceea ce, dacă am fi mai lucizi, mai generoși  și mai drepți, ar trebui să numim respect, simpatie, iubire. Este deci un cuvânt care ne convine pentru că ne lipsesc respectul și iubirea. Cuvântul „toleranță” nu ne dranjează decât prin faptul că ne arată ceea ce nu suntem. „Virtute măruntă”, după cum spunea Jankelevitch, a tolera nu constituie, desigur un ideal. Abauzit remarca că a fi  tolerant nu este un punct maxim, ci o condiție minimă.

Este de la sine înteles că sunt de preferat respectul si iubirea. S-a impus totuși cuvântul toleranță, pentru ca ne simțim mai putin în stare de respect sau de iubire, mai ales când vine vorba de adversarii noștri, ori tocmai pe ei îi vizează toleranța.

Toleranța, oricât de puțin atrăgător ar suna cuvântul, rămâne o soluție acceptabilă în așteptarea a ceva mai bun. Până când oamenii ar putea să se iubească, sau pur și simplu să se cunoască și să se înteleagă, să fie fericiți că au început să se suporte.

Toleranța este deci o etapă provizorie.

Evident ca acest compromis este de durata; dacă provizoratul toleranței ar înceta, mi-e teamă că i-ar lua locul nu dragostea, ci barbaria. Toleranța, ca virtute măruntă, joacă în viața noastră colectivă, același rol pe care îl joacă politețea în relațiile interpersonale. Nu e chiar un ideal, dar înseamnă totuși ceva.

Să nu mai vorbim de faptul că uneori trebuie să tolerăm ceea ce nu vrem nici sa respectăm, nici să iubim. Lipsa de respect nu este întotdeauna o greșală, după cum există anumite forme de ură care sunt foarte aproape de virtute. Există lucruri intolerabile, după cum am scris mai sus, pe care trebuie să le combatem.

Toleranța este o virtute măruntă, dar în lipsă de altceva, convenabilă.

Așa cum simplitatea este virtutea ințelepților și înțelepciunea sfinților, despre toleranță se poate spune că este virtutea celor care nu sunt nici una , nici alta. Virtute măruntă dar necesară. Înțelepciune măruntă, dar accesibilă.

În căutarea sensului vieții

Întrebarea despre sensul vieții însoțește omenirea de când există ea. A umple într-un mod just și mai ales plin de sens propria viață, este o nevoie fundamentală, elementară a fiecărui om care nu s-a orbit încă cu abundența plăcerilor nefolositoare.Cărți care dau formule de obținere a fericirii, care vorbesc despre arta de a trăi, despre sănătate și fitnes, despre o viață lungă și sănătoasă etc. există din abundență. Pe pereții caselor sunt scrise meditații ironice de felul: „Sunt fericit” sau „Sensul vieții e viața însăși”.

Când vorbim, de obicei despre „viață”, nu ne referim doar la spațiul nostru de viață individual, pe care-l modelăm conform nevoilor noastre proprii, ci mai ales la timpul vieții noastre, cu diferitele sale crize si cu diferiți pasi de evoluție în care ne putem dezvolta sau putem eșua. Felul cum ne comportăm cu timpul pus nouă la dispoziție, trăit ca o goană, tihnă sau plictis, este o problemă a conștiinței și ea exprimă felul cum noi înțelegem sau nu, esențialul.

Timpul este viața, și fiindcă e așa, ar trebui să ne întrebăm dacă putem cu adevărat să-l „omorâm”, să-l „pierdem” sau chiar să-l „economisim”. Nu există „pușculițe” pentru economisirea timpului – ori prindem momentul, umplem evenimentul de conținut, ori trecem pe lângă el fără urmă și, fără rost.

O viață cu sens nu se desfășoară într-un mod pur vegetativ și de aceea trebuie să ne punem întrebări și în legătură cu cealaltă latură a vieții, să reflectăm asupra unor țeluri mai substanțiale. A fi uman și a avea un sens în viață înseamnă întotdeauna a fi direcționat și a ținti către altceva sau altcineva decât sine. Numai în măsura în care omul împlinește un sens în lume, el se împlinește pe sine.

Oare omul mai traiește azi din idei și idealuri sau în locul idealurilor s-au instalat melancolia și golul interior? Poate ca aici se afla una din cheile pentru înțelegerea nemulțumirii, pesimismului și a depresiilor cauzate de bunăstarea materială, făcându-ne o clasă de „plângăcioși”, pentru că ne lipsesc viziunile, idealurile și valorile.

Asa ca fiecare dintre noi e invitat sa se intrebe, în actul unei cunoașteri de sine veritabile și sincere : Care este sensul vieții tale? Ce motivații ai, cum iți vizezi țelurile în viață?