Arhive categorii: Consiliere psihologica

Un alt fel de inventar.

Posted on by
1

Sfârșitul de an vine la pachet cu tot felul de bilanțuri, așa că îți propun și eu un bilanț mai aparte. Mai exact, un inventar moral amănunțit al propriei persoane. Se știe că destinul nostru este determinat de caracterul nostru, adică latura morală a personalității noastre. Natura ne-a înzestrat cu instincte, cu un motiv. Fără ele, n-am mai fi ființe umane complete. Totuși, aceste instincte, atât de necesare acestei vieți, adesea își depășesc funcțiile proprii. Puternic, orbește, iar deseori pe neobservate, ele ne conduc, ne domină, ne guvernează viața cu insistență. Când depășim o anumită limită, instinctele noastre naturale ne produc mari necazuri, fiind aproape singura sursă a necazurilor omenești. Aproape orice problemă emoțională serioasă poate fi privită ca pe un caz de instinct prost direcționat. Când se întâmplă acest lucru, înseamnă că valoroasele noastre instincte, cărora le-am dat mare importanță, au devenit handicapuri mintale și fizice.

Vă propun să facem eforul de a ne descoperi aceste handicapuri și să aflăm când și cum am deviat din cauza dorințelor noastre naturale. Ori de câte ori un om devine câmpul de bătălie al instinctelor, se elimină orice șansă de pace sufletească pentru el. Dar pericolul nu constă numai în atât, ori de câte ori o persoană își impune nerezonabil instinctele asupra altora, se instalează abuzul, durerea și nefericirea. De exemplu, goana după bani îi terfelește pe toți cei aflați în cale. Din ea se naște egoismul, invidia și dorința de răzbunare. Dacă instinctele sexuale sunt scăpate de sub control, se ajunge la umilire, agresivitate, gelozie, și așa mai departe. Vor exista oameni care vor suferi când există prea multe insistențe pentru atenția și iubirea lor. Acestea nu pot duce decât la control, dominație și repulsie. Când dorința cuiva de succes și prestigiu scapă de sub control, va exista multă frică, depresie și suferință.

Este important să ne vedem instinctele scăpate din frâu, iar nu să încercăm să le punem sub preș, ca să scăpăm de vinovăția propriilor noastre patimi. Dar, ego-ul nostru, ca să ocolească inventarul, va găsi o scuză. Desigur că actualele noastre neliniști și necazuri, sunt cauzate de purtarea altor oameni, oameni care chiar ei au nevoie de introspecție și schimbare. Suntem siguri că noi suntem în regulă, iar indignarea noastră este justificabilă. Ei sunt vinovați! Oamenii care sunt dominați de mândrie sunt orbi la propriile handicapuri.

Acum haideți să reflectăm asupra unei liste cu cele mai evidente defecte de caracter. Păcatele și fărădelegile pe care facem sunt de multe feluri, și toate se cuprind în aceste șapte mari păcate, adică: mândria, iubirea de arginți, curvia, mânia, lăcomia pântecelui, invidia și lenea. Când satisfacerea instinctelor noastre devine unicul scop al vieții noastre, atunci își face loc orgoliul, opusul iubirii. Frica este o boală a sufletului, generată de pretenții și atașamente; ea dezvoltă mai multe defecte de caracter. Teama prostească de faptul că nevoile nu ne vor fi satisfăcute, ne împinge să râvnim la bunurile altora, să fim mereu flămânzi după putere, să ne mâniem când instinctele nu ne sunt satisfăcute și să-i invidiem pe cei care reușesc, în timp ce noi eșuăm. Facem excese, muncim, mâncăm și cumpărăm prea mult din teamă că n-o să ne ajungă. În cealaltă extremă, putem fi chiar îngroziți de ideea de muncă, trândăvim sau amânăm lucrul la nesfârșit. Astfel, alunecăm în inactivitatea dictată de lene.

Trecându-ne viața în revistă, să reflectăm asupra unor întrebări precum urmează:

-Cum și în ce împrejurări mi-am făcut rău mie și altora, în goana mea egoistă de a-mi satisface propriile pretenții?

-Care sunt persoanele care au suferit din această pricină?

-Cum reacționez la frustrare?

-Când sunt refuzat sau umilit, devin răzbunător sau deprimat?

-Îmi descarc frustrările pe alte persoane?

-Am capacitatea de a accepta ceea ce nu pot schimba?

-Unde fac mai mult decât e cazul?

-Unde nu fac suficient?

-Unde sunt ezitant?

-Unde sunt abuziv?

Furia, lăcomia, atitudinile posesive și orgoliul fac ravagii mult prea des. De aceea, pune-ți aceste întrebări, la care evident vei căuta și răspunsul:

-M-am supraestimat și am făcut pe „cine sunt eu”?

-Am avut ambiții care i-au făcut pe cei apropiați să sufere?

-Mă îngrozește gândul că aș putea pierde admirația celorlalți, banii, confortul sau anumite plăceri?

Sunt doar câteva din multele întrebări asupra cărora ar trebui să reflectăm, deoarece acest gen de întrebări pot aduce claritate asupra neliniștilor noastre. De aceea, „amănunțit„, este bine să fie cuvântul cheie când ne facem acest inventar.

Îndrăznește să te vezi mai bine. În cazul în care te rătăcești, sunt aici să te îndrum.

Determinanții ascunși ai comportamentului uman, sau de ce lumea e așa cum e.

Posted on by

În cartea „Putere versus Forță”, David R. Hawkins face distincția între putere și forță precum și între toate calitățile asociate acestora. El aduce o explicație pentru deciziile de multe ori distructive pe care le iau oamenii. Deoarece acest subiect este unul extraordinar de simplu, este foarte dificil de prezentat unei lumi atât de atașată de complexitate. David Hawkins își propune mai degrabă o abordare practică decât una filosofică.

Ce este puterea? Ce este forța? Care este sursa intrinsecă a puterii și cum anume funcționează ea? De ce forța este întotdeauna anihilată de către putere? Cât de diferit vede cineva viața care trăiește la nivelurile de jos ale evoluției sufletești versus cineva la un nivel mai ridicat al trăirilor sufletului?

Iată deci distincția pe care o face psihiatrul american, între putere și forță:

Puterea izvorăște din semnificație. Ea este legată de motivație și de principii și face apel la tot ce este nobil în natura umană. Ea apelează la ceea ce înalță și înnobilează.

Forța este asociată cu parțialul, puterea cu întregul. Putem spune că forța este mișcare, iar puterea e liniștea. Forța acționează întotdeauna împotriva a ceva, în timp ce puterea nu face acest lucru. Puterea dă viață și energie, forța le îndepărtează pe acestea. Puterea este asociată compasiunii, ceea ce ne face să avem sentimente înalte, în schimb, forța este asociată cu judecata și condamnarea morală. Ne dă o stare de rău și ne face să avem sentimente negative.

Forța creează întotdeauna contrastele, efectul său fiind să dezbine nu să unifice. Pentru că ea dezbină, va exista întotdeauna cineva care pierde, și se creează mereu dușmani. Pusă în mod constant în fața dușmanilor, ea reclamă o apărare constantă. Forța acționează întotdeauna a ceva, in timp ce puterea nu face acest lucru. Ea este incompletă și, prin urmare, trebuie alimentată cu energie. Puterea e completă și totală în ea însăși. Nu revendică nimic pentru că nu are nevoie de nimic. Pentru că forța are un apetit exagerat, ea trebuie să consume mereu ceva. La polul opus, puterea dă viață, o susține și o alimentează cu energie. Forța le anihilează.

Forța trasează obiective, iar după ce sunt atinse rămâne un gol, o lipsă de sens. Puterea, pe de altă parte, ne motivează la infinit.

Dacă viețile noastre sunt dedicate unui scop nobil, dedicate iubirii, atunci, niciodată nu își vor pierde sensul. Dar, dacă scopul vieții noastre e succesul, ce se va întâmpla după ce îl vom atinge? Sau, și mai rău, dacă nu îl vom atinge? Aceasta este una dintre principalele cauze ale depresiilor la persoanele de vârstă mijlocie.

Deziluzia produsă de acest gol provine din eșecul de a ne alinia viața la principiul din care emană puterea, nu forța. Cu cât viețile noastre sunt mai dedicate creației, frumosului și binelui, cu atât vom fi mai sănătoși, longevivi și viguroși. Forța poate aduce satisfacții, dar numai puterea e cea care poate genera bucurie. Victoria asupra celorlalți ne dă satisfacție, dar numai victoria asupra noastră ne face fericiți. Puterea, prin iubirea și compasiunea ei, ne întărește, forța ne face slabi, temători și depresivi. Oamenii care au forță sunt gălăgioși și vorbăreți, în timp ce aceia care vin dinspre putere sunt tăcuți. Puterea nu are nevoie să se împăuneze, în timp ce forța trebuie întotdeauna să facă acest lucru. Aroganța este o caracteristică a forței; puterea se caracterizează prin smerenie. Forța e plină de sine și deține răspunsul tuturor întrebărilor, dar puterea este modestă. Este clar că puterea se asociază cu ceea ce aduce prinos vieții și forța cu ceea ce exploatează viața. Puterea atrage, în vreme ce forța respinge. Puterea îi servește pe ceilalți, în vreme ce forța se servește pe sine.

Forța oferă soluții rapide și superficiale. În cazul puterii, pentru îndeplinirea scopurilor este necesară maturitate, disciplină și răbdare.

Însușirea diferenței între aceste principii necesită experiență și o judecată educată, iar exercițiul discernământului este necesar pentru supraviețuirea morală și psihică în lumea modernă.

Cu cât ne vom strădui să avansăm pe scala conștiinței, ceea ce nu e ușor, avem șansa de a ne salva de negativitate, aroganță, lăcomie, agresivitate și cruzime. Fiecare dintre noi are șansa de a evolua, iar de la un nivel încolo, devine imposibil să mai manifești răutate.

Omul care nu aude chemarea sufletului și se bazează doar pe mintea sa, este condamnat

Posted on by
Răspunde

Pentru a trece peste limitele minții, David Hawkins spune că este necesar să o detronăm de tirania în care se percepe ca fiind unicul arbitru al realității. Natura sa este să ne convingă că părerea ei unică este adevărul. Un aspect al mândriei este negarea. Fiecare minte se angajează în negare pentru a-și proteja dreptatea, ceea ce dă naștere la rezistență în fața schimbării, lucru care împiedică sufletul să avanseze.

Întotdeauna, evoluția e precedată de înlăturarea iluziei de tipul „Eu știu”. De cele mai multe ori, singurul mod în care o persoană poate ajunge la această deschidere spre schimbare, este să se lovească de „pragul de jos” prin intermediul unor evenimente care îl face să conștientizeze inutilitatea convingerilor lui. Dacă lecțiile dureroase ale vieții nu sunt transformate prin smerenie, în ocazii de evoluție și creștere, vor fi irosite.

O cercetare atentă a minții tinde să crească nivelul smereniei. O minte observată devine mai umilă și începe să renunțe la pretențiile ei de atotștiutoare. Odată cu umilința, vine și capacitatea de a râde de noi înșine și, urcând pe scara conștiinței, ajungem la starea de a fi mai puțin victima minții și mai mult stăpânul ei

Dacă am înlocui concepția că noi suntem mintea noastră și vom începe să înțelegem faptul că avem o minte, dar nu suntem ea, în cele din urmă, vom ajunge la concluzia că toate gândurile noastre sunt preluate de la alte minți și astfel ajungem să ne identificăm cu ele ca și cum ar fi ale noastre. Cu cât acordăm mai puțină valoare unor gânduri trecătoare, cu atât își vor pierde capacitatea de a ne domina. Nu degeaba prima dintre poruncile adevăratei fericiri este: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor”. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu pun mintea (logica, rațiunea, inteligența) pe primul loc în viața lor, ci sufletul (iubirea)

Și astfel, scăpându-ne de samavolnicia mintii noastre, experimentăm o eliberare progresivă de orgoliu, ceea ce ne aduce o stare de bucurie.

Bibliografie: David Hawkins- Putere versus Forță

Cum ieșim din disperare

Posted on by
Răspunde

Căutăm soluții din cele mai moderne și sofisticate în a ne găsi liniștea, dar cheia acestui calm interior pare să nu aibă sens în logica acestei lumi.

O minte neiertătoare e plină de frică, nelăsând loc iubirii. Mintea neiertătoare există fără speranța alinării și a izbăvirii de durere. Ea suferă și zace în nefericire, obercăind în întuneric, nereușind să vadă cauza acestei dureri.

Mintea care nu iartă e chinuită de îndoieli, nesigură pe ea, neîncrezătoare în ceilalți, confuză, plină de frică și de mânie, îngrozită să doarmă, dar mai îngrozită să se trezească; speriată de sunete dar și mai speriată de liniște, tulburată de întuneric dar și mai tulburată de lumină, pentru că în lumina conștientizării, ce altceva să vadă decât propriile umbre?

Mintea neiertătoare nu vede greșeli ci numai vină. Ea privește lumea cu ochii închiși și urlă când își vede propriile proiecții în alții. Vrea să trăiască, dar se teme de viață. Vrea iertare, dar nu vrea să o dea. Vrea scăpare, dar nu își poate imagina cum.

Mintea neiertătoare e disperată, fără perspectiva unui viitor frumos, decât și mai multă disperare.

Un om care nu iartă, nu întreabă, deoarece crede că știe, iar dacă întreabă, de cele mai multe ori o face pentru a combate și pentru a intra în conflict. E sigur că are dreptate și nu își pune propria părere la îndoială.

Dar, chiar dacă nu putem încă ierta, vestea bună e că iertarea se învață.

Astăzi vă propun să exersăm deprinderea aptitudinii de a ierta. Dacă ești dispus, dedică zece minute dimineața și alte zece minute seara, pentru a da iertare și, totodată, de-a o primi. Pentru că a da și a primi este același lucru. Vom exersa practicând iertarea față de cineva pe care îl considerăm dușman. Gândește-te mai întâi la cineva care nu îți place sau pe care îl disprețuiești foarte mult. Probabil că ai deja în minte un astfel de om. Acum închide ochii și încearcă să îl vezi în gând și să te uiți la el câteva clipe. Încearcă să percepi o lumină în el, o mică licărire pe care cu greu o observi. Străduiește-te să găsești o mică rază de lumină în portretul hidos pe care i l-ai zugrăvit. Privește atent acest chip până vezi o lumină undeva în el și apoi fă ca această lumină să se extindă până îl acoperă cu totul, făcându-i portretul frumos, bun și luminos. Privește câteva clipe această percepție schimbată, privește-i zâmbetul prin care îți mulțumește pentru faptul că l-ai iertat. Lasă-l acum pe fostul tău „dușman” să îți ofere din lumina lui, pentru a te binecuvânta cu ce ai dat. Acum ai fost iertat de tine însuți!

Iată cum te poți pune la adăpost de suferințele psihice și sufletești care par să te amenințe la tot pasul aducând incertitudine tuturor speranțelor de a-ți găsi vreodată liniștea și pacea. Spune-ți cât mai des că iertarea este cheia fericirii.

Sursa fotografie: internet

Cum ne alegem anturajul? O altfel de clasificare…

Posted on by
Răspunde

Se spune că prima impresie nu e întotdeauna cea corectă, dar părerea mea e că e greșită această afirmație. Când întâlnim prima dată un om, nu știm nimic despre el și astfel îl analizăm cu mintea subconștientă care e depozitara tuturor informațiilor din trecut, dar și din viitor. Aici e sediul intuiției, iar după unii, cea mai înaltă formă de inteligență. Mintea subconștientă știe mult mai multe decât mintea conștientă, bazați-vă pe ea.

S.N.Lazarev a făcut o clasificare după care e condus omul:

Omul trup, sau omul care se identifică pe sine ca fiind doar trup. Comportamentul acestui om este determinat în general de frică și apreciază puterea. Pentru el, cel mai important lucru este bunăstarea materială și confortul. În general, el este condus doar prin frică și prin forță, amenințându-l cu pedeapsa, prin durere fizică sau represalii. Acesta te va trăda întotdeauna pentru bani sau când se va teme de ceva.

Omul spirit, e acel om care se bazează foarte mult pe intelect. Acest om va fi mai de încredere, însă, dacă vei greși ceva, sau dacă va vedea că ai un anumit defect, te va critica și judeca. Este condus de convingeri și înțelegere. Un om al spiritului poate fi convins prin forța minții, a voinței și a perseverenței în urmărirea unui scop.

Omul suflet, e acel om care se identifică pe sine ca fiind de esență divină. Cu el este mai ușor să colaborezi, pentru că acesta poate să facă un compromis. Unui asemenea om îi este greu să mintă, să te trădeze sau să fie interesat să te vândă. Este foarte ușor să lucrezi cu el, să interacționezi sau să decizi ceva în perspectivă. Un om al sufletului poate fi convins prin moralitate, corectitudine, blândețe, grijă, atenție, compasiune și sacrificiu.

Cum se raportează aceștia la stres?

Pentru omul care pune trupul pe primul loc, stresul este foarte greu de gestionat, iar uneori chiar fatal. Pentru omul spiritual, stresul este o provocare și îl mobilizează să se autodepășească, iar pentru omul sufletului, stresul este neplăcut dar se folosesc de smerenie, blândețe și compasiune pentru a-l gestiona.

În general, dacă omul este credincios, dar nu doar demonstrativ, atunci, de regulă, va fi de încredere. În schimb, dacă un om este invidios, zgârcit, irascibil, îți va fi greu să lucrezi cu el.

Toți au nevoie de iubire și grijă, dar un om al trupului are nevoie și de putere, un om al spiritului -de aprecieri, iar un om al sufletului, de căldură și tandrețe.

Sursa fotografie: internet

Un semnal pentru noi să devenim mai conștienți

Posted on by
Răspunde

Comportamentul altora față de noi poartă întotdeauna în el un dar ascuns. Chiar dacă pare o răutate, critică sau jignire, ar trebui să ne punem întrebările: ” Dar dacă are dreptate? Ce îmi cere această persoană să conștientizez mai bine? Ce refuz să văd la mine? Cum mă văd eu din exterior?” Dacă procedăm în acest fel, ne vom da seama că refuzăm să conștientizăm anumite aspecte mai puțin plăcute ale noastre. Aceste persoane ne fac de multe ori un mare bine, dar noi omitem să le recunoaștem meritele. Dacă renunțăm la toate sentimentele negative față de aceste persoane și începem să le apreciem, recunoscând importanța pe care o au pentru noi, aceasta poate constitui un impuls pentru creșterea și dezvoltarea noastră emoțională, profesională și relațională. Mama cicălitoare, soțul critic sau vecinul dificil încearcă să ne comunice un anumit lucru, dar aproape întotdeauna, aceste persoane simt că aportul pe care îl aduc în viața noastră, nu este suficient recunoscut. Odată ce recunoaștem importanta pe care o au pentru noi și facem eforturi să nu mai fim noi înșine, încetează și critica sau reproșul. Aceasta înseamnă că trebuie măcar puțin să renunțăm la mândria noastră pentru a ne dizolva mânia, astfel încât să putem fi recunoscători pentru oportunitățile de dezvoltare întâlnite în viața de fiecare zi.

Sursa fotografie: internet

Copilul din interiorul nostru

Posted on by
Răspunde

Observați oamenii, și veți constata că înfățișarea fizică este o mare amăgire. Majoritatea oamenilor arată ca niște adulți, dar nu sunt deloc adulți. Din punct de vedere emoțional, majoritatea oamenilor sunt încă copii. Emoțiile copilăriei continuă și în viața adultă, dar sunt ascunse sub masca unei denumiri pompoase. În majoritatea adulților, se găsește un copil care nu face decât să imite comportamentul unui adult. „Copilul nostru interior”, despre care auzim atât de des, nu este deloc numai în interiorul nostru, el este chiar foarte vizibil.

Atunci când cresc, oamenii preiau diferite identificări și copiază ceea ce consideră ei că ar fi potrivit din comportamentul și stilul unui adult; cu toate acestea, cel care face aceste lucruri, este copilul și nu adultul. Ceea ce vedem noi în viața de zi cu zi, sunt niște persoane ce acționează în baza unor programe și atitudini cu care se identifică, asemenea unor copii. Copilul mic dă dovadă de curiozitate, autocompătimire, invidie, competitivitate, izbucniri de mânie, izbucniri prin plâns, ură, resentimente, rivalități, dorința de a fi în centrul atenției, dorința de a fi admirat, învinovățirea celorlalți, refuzul responsabilității, căutarea favorurilor, minciuna, infatuare, și așa mai departe. Toate acestea sunt atribute ale copilului.

Dacă vom observa activitățile zilnice ale majorității adulților, vom înțelege că nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mintea noastră subconștientă, din punct de vedere emoțional, rămâne la nivelul unui copil de maxim șapte ani.

Această înțelegere ar trebui să ne facă să avem o atitudine de toleranță și compasiune, decât una de condamnare. Încăpățânarea și opoziția, care sunt caracteristice copilului de doi ani, continuă să domine personalitatea și la o vârstă venerabilă.

Există însă, și situații, când oamenii reușesc să treacă de la copilărie la adolescență. Aceștia devin eternii căutători ai senzațiilor tari. Iși provoacă destinul, fiind preocupați de corpul lor, de mușchi, flirturi, popularitate, cuceriri sexuale și romantice. Au o tendința de a deveni atrăgători, seducători, strălucitori, eroici, tragici, teatrali, dramatici și histrionici. Din nou, ceea ce este exteriorizat este o impresie a copilăriei, dar de data aceasta, a unei copilării ce trece în adolescență.

Copilul din noi este naiv și impresionabil, ușor de programat și ușor de sedus și de manipulat.

Sursa fotografiei: internet

Vulnerabilitatea, avantaj sau dezavantaj?

Posted on by
Răspunde

Vulnerabilitatea poate fi văzută drept capacitatea cuiva de a se lăsa expus în fața altora, fără să se controleze. Îți dau putere asupra mea și am încredere că nu o să o folosești împotriva mea.

Ai fost vreodată într-o situație în care te-ai simțit vulnerabil? Cum ai reacționat? Ai discutat cu ceilalți sau ai ales să rezolvi singur și să nu arați cât ți-a fost de greu?

La naștere, biologia noastră predispune să fim complet vulnerabili, să fim complet dependenți de cei din jur pentru supraviețuire. Cu toate acestea, experiențele pe care le avem ulterior, ne modifică în timp relația de vulnerabilitate în viața de adult.

Merită sau nu să fim vulnerabili? E bine sau nu să ne arătăm latura asta?

Suntem cea mai fragilă ființă de pe fața planetei, nu avem blană, nu suntem rezistenți la frig, nu avem gheare și colți… Dacă nu ne place, sau considerăm că nu trebuie să fim vulnerabili, este foarte trist, pentru că nu recunoaștem că suntem vulnerabili de când ne naștem. De când suntem copii ne bazăm pe părinți ca să supraviețuim. Motivul pentru care a ajuns specia umană dominantă, e tocmai pentru că am putut coopera unii cu ceilalți. Dar pentru ca un grup de oameni să colaboreze, condiția e ca ei să aibă încredere unii în ceilalți. În invulnerabilitate, unul din principalele lucruri care se pierd, e încrederea. Deci, nu doar că e bine să fim vulnerabili, e chiar indispensabil să fim deschiși către ceilalți dacă vrem să construim lucruri mai mari decât poate să o facă o singură persoană.

Sensibilitatea e ingredientul indispensabil pentru a construi relații trainice pe termen lung cu grupuri de oameni. Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Sunt momente în care treci prin niște experiențe în care îți exprimi emoțiile sau vulnerabilitatea și primești în schimb jigniri sau persecuție. În acel moment, nu prea vrei să te expui pentru jignirea pe care o primești ulterior, și astfel există riscul să ai senzația că e mai periculos să te expui decât să faci totul singur.

Oamenii certați cu vulnerabilitatea, învață lucrul acesta relativ repede și o asociază cu slabiciune, pentru că nevoile lor au fost folosite împotriva lor, ceea ce i-a facut să se simtă slabi.

Realitatea e că atunci când îți pui sufletul pe tavă, e posibil ca celălalt să folosească acest lucru împotriva ta, dar în egală măsură e și singurul fel în care poți să te conectezi cu alții și să ajuți oamenii din jur să înțeleagă ce simți. E mult mai mare probabilitatea să primești ajutor când îmi spui că ți-e teamă, decât când doar aștepți ca să îți citesc gândurile.

Ca să poți fi vulnerabil în fața unor oameni pe care îi respecți, ai nevoie de curaj. Minusul major in momentul în care te decizi să nu mai simți rușine, vinovăție, regret, tristețe, e că nu poți amorți selectiv emoțiile. Astfel, nu poți simți nici bucurie, entuziasm, împlinire…

Când alegem să nu mai fim vulnerabili, literalmente ne oprim o parte din creier, ne reducem spectrul emoțional, lucru care ne face să ne pierdem empatia.

Strategii de gestionare a emoțiilor copleșitoare

Posted on by
Răspunde

Fă o listă cu strategiile tale de gestionare atunci când te confrunți cu emoții copleșitoare (plângi; ruminezi mult; îți faci griji cu privire la viitor; te izolezi; folosești alcool, droguri… îți descarci emoțiile pe alții; te implici în activități riscante, folosești mâncarea pentru a te pedepsi- prea mult sau prea putin; te resemnezi…)

Găsește soluții pentru a înlocui comportamentele distructive (de exemplu scrie pe o hârtie tot ce simți)

Practică acceptarea (nu poti fugi dintr-un loc in care nu ai acceptat niciodată să ajungi; nu critica pe nimeni și nimic; nu judeca)

Fă o listă cu activitățile care îți procură plăcere (sport; dans; întâlnire cu prietenii; plimbare în natură; scrie un jurnal sau un blog; gătit; rugăciune; fă fotografii; îngrijește flori; muncește în curte; învață să repari lucruri; desenează; citește)

Distrage-ți atenția de la gândurile negre (fă ceva pentru alții; amintește-ți de lucruri plăcute; uită-te la fotografii; ascultă muzică; fă curățenie; vezi o comedie; redecorează casa)

Fă un program de relaxare (baie cu aromă; lumânări parfumate; întinde-te pe iarbă și șimte mirosul; plimbă-te prin pădure; ascultă muzică liniștitoare sau suntete din natură; ține în buzunar un mic obiect moale cu care să te joci; fă masaj)

Redescoperă-ți valorile și ierarhizează-le (fă o listă cu cele mai importante lucruri pentru tine)

Simte-te mai puternic (care sunt activitățile care te fac să te simți puternic? ) și practică acele lucruri

Fă pauze (acordă-ți timp)

Practică credința; roagă-te; dă drumul lacrimilor să iasă; du-te la biserică.

Fă-ți planuri pentru viitor, planifică, stabilește-ți obiective.

Folosește gânduri adaptative (va trece și problema asta; pot să-mi accept sentimentele; e normal să mă simt așa; pot să îmi modific starea; nu e grav)

Autoafirmare (pot; mă accept așa cum sunt; mă iubesc; am făcut greșeli dar mă iert)

Fă exerciții de concentrare (alege un obiect pe care să îl studiezi câteva minute de doua ori pe zi- alege mereu altul)

Fă exerciții de monitorizare a emoțiilor( fii atent la ele si spune-ți mă simt dezamăgit, inutil, furios…)

Practică bunătatea, compasiunea, generozitatea, recunoștința, contemplarea

Monitorizează-ți agresivitatea fizică și verbală (desconsiderarea celorlalți, retragerea, amenințarea, blamarea, disprețul, învinuirea) și fă un jurnal al conflictelor, încearcă să îți dai seama ce sentiment era in spate (frică, abandon…)

Ce vreau eu și ce vor ceilalți? (știi ce vrei?, știi să ceri ajutor? cere, învață să spui nu atunci când este cazul, acționează conform valorilor tale)

Ia magneziu deoarece stresul cronic poate cauza deficiențe de magneziu. Acesta este un mineral calmant și relaxant, cunoscut de foarte mult timp. În plus, s-a demonstrat că este benefic pentru sistemul nervos, ajutându-vă să faceți față stresului.

Sper să îți fie de folos!

sursa fotografiei: internet

Să încercăm să ne „dezaccelerăm”

Imagine

Răspunde

Am ajuns să ne simțim rușinați și vinovați că stăm liniștiți. Când gândim mai mult, avem chiar remușcări. Ne gândim și planificăm, unde vom lua prânzul, la cât merg la ședință… trăim ca și cum am vrea în fiecare clipă să nu ratăm nimic, să nu ne scape din vedere nimic important.

De la filosoful grec Aristotel ne-a rămas cunoașterea faptului că orice virtute se situează la mijloc, între doua extreme. În era stresului, a sindromului burn-out (epuizare), respectiv bore-out (mor de plictiseală), nervozitate, dar si gol lăuntric, dependențe de tot felul, inclusiv dependența de distracții, noi avem de-a face cu o stare de plictis care se răspândește cu o repeziciune epidemică, pe care nu degeaba o caracterizăm prin atributul „de moarte”.

Starea de echilibru sănătos, pentru care trebuie să ne străduim, în viața cotidiană, s-o realizăm clipă de clipă, inseamnă răgaz, perioade de timp pline de conținut la modul prezent.

Procesul de pierdere a echilibrului, o scindare între gândire, simțire și voință,  este descris în literatura psihologică drept „sărăcire” și se răspândește în proporții epidemice sub forma bolilor epocii, cum sunt îmbolnăvirile de inimă, tulburări de somn, anxietate și depresie.

Propriu zis, toate fenomenele de nervozitate, ca de exemplu, incoerența  gândurilor, pierderea memoriei, concentrare intelectuală slabă, probleme psihosomatice, dar și zvâcnirea incontrolată a membrelor sau a mușchilor pot fi înțelese drept simptome ale faptului că omul a pierdut stăpânirea asupra minții și sufletului său.

Omul modern, blestemă răbdarea și, de aceea, nu mai poate să se bucure de clipa cea frumoasă fiindcă trăiește deja în viitor. La urma urmelor, nerăbdarea a fost aceea care l-a alungat pe om din paradis, iar graba l-a cuprins tot mai mult.

Nietzsche a recunoscut foarte devreme consecințele acestui mod de a trăi al omului, care din cauza accelerării crescânde, a vitezei tot mai mari care domină viața modernă:” Din cauză ca-i lipsește liniștea, civilizația noastră se îndreaptă spre o nouă stare de barbarie.”

In nici o altă epocă n-au fost mai apreciați oamenii activi, adică cei fără astâmpăr. De aceea avem nevoie de intensificarea într-o măsură foarte mare a caracterului contemplativ. Absența liniștii și a cugetării duc, cu timpul, la eroare și, în consecintă, la brutalitate.

În urma accelerării, în om și în natură, nimic nu mai poate ajunge să se maturizeze cu adevărat.

“Nimic nu e mai insuportabil pentru un om decât să se afle într-o stare de liniște totală, fără nici o pasiune, fără nici o activitate, fără nici un amuzament, fără posibilitatea de a-și pune forțele la contribuție pentru ceva. Atunci el va simți nimicul său, dependența sa, neputința sa, golul său interior. Din adâncul sufletului său se vor ridica neîncetat plictisul, descurajarea, tristețea, îngrijorarea, dezgustul, disperarea”, spunea Blaise Pascal, încă din secolul al XVII-lea.

Fiindcă rareori omul suportă această formă a negării de sine, se anesteziază cu tot felul de lucruri exterioare, menite să-l “consoleze” pentru senzația de gol interior. Problemele mari apar seara, la culcare, când stimulii exteriori nu mai sunt prezenți, omul fiind față în față cu golul interior, apar insomniile și angoasele.

Toate aceste pericole pot fi învinse numai printr-un efort de voință individual. Împotriva hiperactivității avem nevoie de principiul răgazului și al contemplării, responsabilitatea încetinirii conștiente a ritmului trepidant, iar împotriva golului interior ce se ivește, de gânduri și sentimente pline de conținut sufletesc-spiritual.

Suntem atâta de neînțelepți, că rătăcim prin niște timpuri care nu sunt ale noastre și ratăm prezentul, singurul timp care ne aparține de fapt. În genere, prezentul este acela care ne displace. Îl ascundem de privirea noastră fiindcă el ne chinuie; iar când trece, ne întristăm că trece. Căutam să-l facem suportabil apelând la viitor, așa ca noi, nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim.

Așteptăm mereu să fim fericiți și nu suntem niciodată.

Dacă începem să ne “dezaccelerăm” pe noi înșine, încetul cu încetul, adică să redevenim atenți la ce e in jur, și dacă încercăm să fim cu adevărat “prezenți” acolo unde suntem, ne vom recăpăta echilibrul, iar viața noastră va avea un sens.