Cum ne alegem anturajul? O altfel de clasificare…

Se spune că prima impresie nu e întotdeauna cea corectă, dar părerea mea e că e greșită această afirmație. Când întâlnim prima dată un om, nu știm nimic despre el și astfel îl analizăm cu mintea subconștientă care e depozitara tuturor informațiilor din trecut, dar și din viitor. Aici e sediul intuiției, iar după unii, cea mai înaltă formă de inteligență. Mintea subconștientă știe mult mai multe decât mintea conștientă, bazați-vă pe ea.

S.N.Lazarev a făcut o clasificare după care e condus omul:

Omul trup, sau omul care se identifică pe sine ca fiind doar trup. Comportamentul acestui om este determinat în general de frică și apreciază puterea. Pentru el, cel mai important lucru este bunăstarea materială și confortul. În general, el este condus doar prin frică și prin forță, amenințându-l cu pedeapsa, prin durere fizică sau represalii. Acesta te va trăda întotdeauna pentru bani sau când se va teme de ceva.

Omul spirit, e acel om care se bazează foarte mult pe intelect. Acest om va fi mai de încredere, însă, dacă vei greși ceva, sau dacă va vedea că ai un anumit defect, te va critica și judeca. Este condus de convingeri și înțelegere. Un om al spiritului poate fi convins prin forța minții, a voinței și a perseverenței în urmărirea unui scop.

Omul suflet, e acel om care se identifică pe sine ca fiind de esență divină. Cu el este mai ușor să colaborezi, pentru că acesta poate să facă un compromis. Unui asemenea om îi este greu să mintă, să te trădeze sau să fie interesat să te vândă. Este foarte ușor să lucrezi cu el, să interacționezi sau să decizi ceva în perspectivă. Un om al sufletului poate fi convins prin moralitate, corectitudine, blândețe, grijă, atenție, compasiune și sacrificiu.

Cum se raportează aceștia la stres?

Pentru omul care pune trupul pe primul loc, stresul este foarte greu de gestionat, iar uneori chiar fatal. Pentru omul spiritual, stresul este o provocare și îl mobilizează să se autodepășească, iar pentru omul sufletului, stresul este neplăcut dar se folosesc de smerenie, blândețe și compasiune pentru a-l gestiona.

În general, dacă omul este credincios, dar nu doar demonstrativ, atunci, de regulă, va fi de încredere. În schimb, dacă un om este invidios, zgârcit, irascibil, îți va fi greu să lucrezi cu el.

Toți au nevoie de iubire și grijă, dar un om al trupului are nevoie și de putere, un om al spiritului -de aprecieri, iar un om al sufletului, de căldură și tandrețe.

Sursa fotografie: internet

Copilul din interiorul nostru

Observați oamenii, și veți constata că înfățișarea fizică este o mare amăgire. Majoritatea oamenilor arată ca niște adulți, dar nu sunt deloc adulți. Din punct de vedere emoțional, majoritatea oamenilor sunt încă copii. Emoțiile copilăriei continuă și în viața adultă, dar sunt ascunse sub masca unei denumiri pompoase. În majoritatea adulților, se găsește un copil care nu face decât să imite comportamentul unui adult. „Copilul nostru interior”, despre care auzim atât de des, nu este deloc numai în interiorul nostru, el este chiar foarte vizibil.

Atunci când cresc, oamenii preiau diferite identificări și copiază ceea ce consideră ei că ar fi potrivit din comportamentul și stilul unui adult; cu toate acestea, cel care face aceste lucruri, este copilul și nu adultul. Ceea ce vedem noi în viața de zi cu zi, sunt niște persoane ce acționează în baza unor programe și atitudini cu care se identifică, asemenea unor copii. Copilul mic dă dovadă de curiozitate, autocompătimire, invidie, competitivitate, izbucniri de mânie, izbucniri prin plâns, ură, resentimente, rivalități, dorința de a fi în centrul atenției, dorința de a fi admirat, învinovățirea celorlalți, refuzul responsabilității, căutarea favorurilor, minciuna, infatuare, și așa mai departe. Toate acestea sunt atribute ale copilului.

Dacă vom observa activitățile zilnice ale majorității adulților, vom înțelege că nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mintea noastră subconștientă, din punct de vedere emoțional, rămâne la nivelul unui copil de maxim șapte ani.

Această înțelegere ar trebui să ne facă să avem o atitudine de toleranță și compasiune, decât una de condamnare. Încăpățânarea și opoziția, care sunt caracteristice copilului de doi ani, continuă să domine personalitatea și la o vârstă venerabilă.

Există însă, și situații, când oamenii reușesc să treacă de la copilărie la adolescență. Aceștia devin eternii căutători ai senzațiilor tari. Iși provoacă destinul, fiind preocupați de corpul lor, de mușchi, flirturi, popularitate, cuceriri sexuale și romantice. Au o tendința de a deveni atrăgători, seducători, strălucitori, eroici, tragici, teatrali, dramatici și histrionici. Din nou, ceea ce este exteriorizat este o impresie a copilăriei, dar de data aceasta, a unei copilării ce trece în adolescență.

Copilul din noi este naiv și impresionabil, ușor de programat și ușor de sedus și de manipulat.

Sursa fotografiei: internet

Vulnerabilitatea, avantaj sau dezavantaj?

Vulnerabilitatea poate fi văzută drept capacitatea cuiva de a se lăsa expus în fața altora, fără să se controleze. Îți dau putere asupra mea și am încredere că nu o să o folosești împotriva mea.

Ai fost vreodată într-o situație în care te-ai simțit vulnerabil? Cum ai reacționat? Ai discutat cu ceilalți sau ai ales să rezolvi singur și să nu arați cât ți-a fost de greu?

La naștere, biologia noastră predispune să fim complet vulnerabili, să fim complet dependenți de cei din jur pentru supraviețuire. Cu toate acestea, experiențele pe care le avem ulterior, ne modifică în timp relația de vulnerabilitate în viața de adult.

Merită sau nu să fim vulnerabili? E bine sau nu să ne arătăm latura asta?

Suntem cea mai fragilă ființă de pe fața planetei, nu avem blană, nu suntem rezistenți la frig, nu avem gheare și colți… Dacă nu ne place, sau considerăm că nu trebuie să fim vulnerabili, este foarte trist, pentru că nu recunoaștem că suntem vulnerabili de când ne naștem. De când suntem copii ne bazăm pe părinți ca să supraviețuim. Motivul pentru care a ajuns specia umană dominantă, e tocmai pentru că am putut coopera unii cu ceilalți. Dar pentru ca un grup de oameni să colaboreze, condiția e ca ei să aibă încredere unii în ceilalți. În invulnerabilitate, unul din principalele lucruri care se pierd, e încrederea. Deci, nu doar că e bine să fim vulnerabili, e chiar indispensabil să fim deschiși către ceilalți dacă vrem să construim lucruri mai mari decât poate să o facă o singură persoană.

Sensibilitatea e ingredientul indispensabil pentru a construi relații trainice pe termen lung cu grupuri de oameni. Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Sunt momente în care treci prin niște experiențe în care îți exprimi emoțiile sau vulnerabilitatea și primești în schimb jigniri sau persecuție. În acel moment, nu prea vrei să te expui pentru jignirea pe care o primești ulterior, și astfel există riscul să ai senzația că e mai periculos să te expui decât să faci totul singur.

Oamenii certați cu vulnerabilitatea, învață lucrul acesta relativ repede și o asociază cu slabiciune, pentru că nevoile lor au fost folosite împotriva lor, ceea ce i-a facut să se simtă slabi.

Realitatea e că atunci când îți pui sufletul pe tavă, e posibil ca celălalt să folosească acest lucru împotriva ta, dar în egală măsură e și singurul fel în care poți să te conectezi cu alții și să ajuți oamenii din jur să înțeleagă ce simți. E mult mai mare probabilitatea să primești ajutor când îmi spui că ți-e teamă, decât când doar aștepți ca să îți citesc gândurile.

Ca să poți fi vulnerabil în fața unor oameni pe care îi respecți, ai nevoie de curaj. Minusul major in momentul în care te decizi să nu mai simți rușine, vinovăție, regret, tristețe, e că nu poți amorți selectiv emoțiile. Astfel, nu poți simți nici bucurie, entuziasm, împlinire…

Când alegem să nu mai fim vulnerabili, literalmente ne oprim o parte din creier, ne reducem spectrul emoțional, lucru care ne face să ne pierdem empatia.