Ce este consilierea de cuplu?

Consiliere de cuplu, sau maritala, este un proces de interventie psihologica in scopulul prevenirii conflictelor cu risc de cronicizare aparute intre partenerii care formeaza un cuplu (sau o familie).Conflictele permanente ajung sa deterioreze in timp relatia de cuplu ce poate purta amprentele comportamentelor disfunctionale precum: criticismul, nemultumirea cronica, incapatanarea…
In functie de gravitatea problemei in cuplu consilierea va fi orientata fie spre reconfigurarea sistemului de cuplu, cand acestia isi doresc sa mearga pe acelasi drum, fie asistarea procesului structurat de separare cand unul sau ambii parteneri nu isi mai doresc sa ramana impreuna.
Consilierea psihologica de cuplu si-a dovedit eficienta si stabilitatea rezultatelor schimbarii dorite in timp, cu conditia ca ambii parteneri sa fie constienti ca rezultatele dorite pot fi atinse impreuna cu consilierul si cu efort sustinut din partea ambilor parteneri.

Indragostirea

Dupa ce se indragostesc, cei mai multi dintre noi sfarsesc prin a se casatori. „Oare sentimentul calduros si ametitor care te furnica este chiar iubire, iubire adevarata?” Uneori, ameteala dispare dupa prima intalnire, cand aflam unele lucruri cu care nu suntem de acord. Alteori sentimentul devine si mai ametitor. La apogeul indragostirii experienta devine de-a dreptul euforica. Suntem obsedati afectiv unul de celalalt. Adormim gandindu-ne unul la celalalt. Imediat ce ne trezim primul nostru gand se indreapta catre celalalt. Tanjim sa fim impreuna cu el. Cand ne tinem de mana avem impresia ca sangele ne curge simultan prin vene. Daca n-am fi obligati sa mergem la scoala sau la munca, am sta si ne-am saruta la nesfarsit.
Traim cu impresia ca, odata indragostiti cu adevarat, starea aceasta o sa dureze la nesfarsit, ca vom avea mereu aceleasi sentimente minunate ca in momentul indragostirii. Ca intre noi nu va putea interveni nimic niciodata.Suntem indragostiti si prinsi in mrejele frumusetii si ale farmecului celuilalt. Dragostea noastra este cel mai minunat lucru pe care l-am trait vreodata.
Din pacate dragostea euforica nu dureaza la nesfarsit. Dupa ce-si revin din starea de dragoste intensa, partenerii au doua optiuni: fie se retrag, se despart, divorteaza sau pleaca in cautarea unor noi experiente afective, fie se apuca sarguinciosi, sa invete sa se iubeasca dincolo de euforica stare de indragostire.
De fapt adevarata dragoste incepe abia dupa voalarea „starii de indragostire”.

Iubirea si apartenenta

Simtul profund al iubirii si apartenentei reprezinta o nevoie universala a tuturor oamenilor, barbati, femei si copii. Noi suntem setati biologic, cognitiv, fizic si spiritual sa iubim si sa fim iubiti, si sa apartinem cuiva.
Atunci cand aceste nevoi nu sunt satisfacute, noi nu putem functiona la maxim. Ne prabusim psihic. Devenim inerti, ne doare. Ii ranim pe ceilalti. Ne imbolnavim. Sigur ca exista si alte cauze ale bolilor, inertiei si durerii sufletesti, dar una dintre cele mai sigure este absenta iubirii si a apartenentei.

Gelozia

In sedintele de consiliere, gelosii sunt deseori foarte vorbareti, se repeta si nici vorba sa scape de suferintele lor, ci vor sa se confirme „indreptatirea” acestora sa fie mereu ascultati in tortura lor. Gelozia devine astfel preocuparea principala, ea „devoreaza” cu lacomie nu numai ceea ce trebuie pentru a o perpetua, ci inghite si toate celelalte care au avut o valoare in viata celor afectati de ea, precum si, de asemenea si in special, propria imagine despre sine.
Asemanarea cu comportamentul toxicomanilor este frapanta. Toxicomanii au si ei nevoie de „provizii” din exterior pentru a se simti in ordine (alcool, droguri..). Nocivitatea drogurilor este negata indelung si odata intrata in constiinta, constatam acelasi efect de suferinta si imposibilitatea de a inceta, ca si in cazul geloziei.
Asa cum in fond, dependenta de droguri ascunde o alta dependenta-relatia cu o veche persoana de referinta, demna de incredere, tipic idealizata in mama, relatie niciodata suficient traita, tot astfel se intampla si cu gelosul: dedesubt se afla cautarea unei persoane, de a carui iubire nu se poate lipsi. Pentru acestia important nu este sa iubeasca, ci sa fie iubiti, si anume in forma imaginata de ei. In general ei sunt uluitor de subiectivi.
Vazuta din afara, de catre prieteni, partener sau chiar psiholog, gelozia nu este niciodata un sentiment „frumos”. Ea poate fi considerate pozitiva, cel mult atunci cand reactioneaza cineva, care pana atunci ar fi parut neangajat, indiferent, rece sau superior.
In comparatie, tandretea, grija, chiar si indragostirea eventual ridicola sunt in mod incontestabil mai bine vazute. Reactiile la gelozie variaza de la mila (autocompatimire) pana la lipsa de intelegere sau oroare. Este cert ca propria lor afectare narcisica joaca un rol, in special la prieteni sau membrii familiei: preocupat in asa masura de cauza sa, gelosului nu-i ramane multa energie pentru alte persoane, nici macar pt grijile sau bucuriile lor. Ele vor fi folosite in maniera clasica, drept destinatarii lamentarilor lor.

Nevroza responsabilitatii

Un tip de vinovatie nevrotica, care din pacate se intalneste frecvent este vinovatia provocata de nevroza responsabilitatii. In acest caz, omul isi asuma ceva ce nu are nici o legatura cu el, motivatiile lui fiind cu totul altele. Problema lui este ca se teme foarte tare sa-i lase responsabilitatea altuia (celui caruia ii apartine de fapt), si aunci respectivul isi asuma sa ocroteasca pe altcineva.
Imaginati-va relatia a doi prieteni intre care nu exista egalitate: unul da mai des, celalalt primeste mai des. Primului ii face placere sa dea, celuilalt sa primeasca. Totul pare in regula, dar uite, se intampla un conflict pentru care sunt vinovati ambii. Conflictul a inceput de la faptul ca primul i-a spus ceva suparator celui de-al doilea, care s-a enervat si a raspuns grosolan. Prietenii s-au retras fiecare in coltul lui, acumuland ranchiuna unul impotriva celuilalt.
Cateodata ne grabim sa ne asumam deplina responsabilitate in situatii pentru care sunt responsabili altii sau in orice caz, si celalalt, nu doar noi, fiindca asta ne scapa de anxietatea singuratatii. Ne temem ca ne vom lipsi de relatia cu cineva care ne face sa ne simtim bine. Simtim ca pierdem siguranta. Nu vrem sa riscam ca celalalt sa se indeparteze de noi. Lucrul acesta este nedemn fata de noi insine. Situatii de acest gen nu sunt rare – si asta nu numai in prietenie, ci si in relatiile dintre barbati si femei, dintre parinti si copii.
Doar riscand, doar ramanand deschisi si cinstiti unul cu celalalt putem construi o relatie autentica. Asta presupune inclusiv capacitatea de a exprima pretentii si de a emite cerinte, fiindca prietenia si dragostea nu inseamna doar drepturi reciproce, ci se obligatii reciproce, fara de care orice relatie de durata e imposibila.
Nenorocirea si paradoxul consta in aceea ca, neinvatand sa dea, partenerul vostru nu va putea pretui relatia voastra. Doar dand ne putem simti personalitati depline, ne putem simti vii, in sens spiritual.
Daca noi, grabindu-ne sa ne asumam raspunderea, nu ii lasam celuilalt timp pentru a regandi, pentru a reevalua relatia noastra si de a sacrifica ceva pentru ea, mai devreme sau mai tarziu vom observa ca el ori e plictisit de noi, ori trist, ori iritat. Intr-o relatie in care nu are libertate, in care este sufocat de responsabilitatea noastra, el nu poate nici macar sa vrea sa dea, nu se simte viu, si relatia i se va parea atunci lipsita de sens.
Mai exista si o alta cauza care ne face sa ne asumam responsabilitati ce nu ne apartin. Daca vinovatia apartine cuiva pe care eu incerc sa il protejez, neavand incredere ca se descurca singur, o sa caut sa-l apar de greutati, iar pe mine insumi, de ingrijorarea pentru el. Responsabilitatea poate fi impartita cu celalalt, dar nu ii poate fi luata cu totul. Mai mult decat atat:trebuie sa credem ca celalalt va dispune de responsabilitatea sa mai bine decat oricare dintre cei care-l inconjoara.
Pentru multi, credinta in Dumnezeu este imposibila fara increderea in Dumnezeu si in voia Lui.