Ce este consilierea de cuplu?

Consiliere de cuplu, sau maritală, este un proces de intervenție psihologică în scopulul prevenirii conflictelor cu risc de cronicizare apărute între partenerii care formează un cuplu (sau o familie).Conflictele permanente ajung să deterioreze în timp relația de cuplu ce poate purta amprentele comportamentelor disfuncționale precum: criticismul, nemulțumirea cronică, încăpățânarea, gelozia…
În funcție de gravitatea problemei în cuplu consilierea va fi orientată fie spre reconfigurarea sistemului de cuplu, când aceștia își doresc să meargă pe același drum, fie asistarea procesului structurat de separare, când unul sau ambii parteneri nu își mai doresc sa rămână împreună.
Consilierea psihologică de cuplu și-a dovedit eficiența și stabilitatea rezultatelor schimbării dorite în timp, cu condiția ca ambii parteneri să fie conștienți că rezultatele dorite pot fi atinse împreună cu consilierul și cu efort susținut din partea ambilor parteneri.

Îndrăgostirea

După ce se îndrăgostesc, cei mai mulți dintre noi sfârșesc prin a se căsători. „Oare sentimentul călduros și amețitor care te furnică este chiar iubire, iubire adevărată?” Uneori, amețeala dispare după prima întâlnire, când aflăm unele lucruri cu care nu suntem de acord. Alteori sentimentul devine și mai amețitor. La apogeul îndrăgostirii experiența devine de-a dreptul euforică. Suntem obsedați afectiv unul de celălalt. Adormim gândindu-ne unul la celălalt. Imediat ce ne trezim primul nostru gând se îndreaptă către celălalt. Tânjim să fim împreună cu el. Când ne ținem de mână avem impresia că sângele ne curge simultan prin vene. Daca n-am fi obligați să mergem la școală sau la muncă, am sta și ne-am săruta la nesfârșit.
Trăim cu impresia că, odata îndrăgostiți cu adevărat, starea aceasta o sa dureze la nesfârșit, că vom avea mereu aceleași sentimente minunate ca în momentul îndrăgostirii. Că între noi nu va putea interveni nimic niciodată. Suntem îndrăgostiți și prinși în mrejele frumuseții și ale farmecului celuilalt. Dragostea noastră este cel mai minunat lucru pe care l-am trăit vreodată.
Din păcate dragostea euforică nu durează la nesfârșit. După ce-și revin din starea de dragoste intensă, partenerii au doua opțiuni: fie se retrag, se despart, divorțează sau pleacă în căutarea unor noi experiențe afective, fie se apucă sârguincioși, să învețe să iubească dincolo de euforica stare de îndrăgostire.
De fapt adevărata dragoste începe abia după voalarea „stării de îndrăgostire”.

Iubirea și apartenența

Simțul profund al iubirii și apartenenței reprezintă o nevoie universală a tuturor oamenilor, bărbați, femei și copii. Noi suntem setați biologic, cognitiv, fizic și spiritual să iubim și să fim iubiți, dar și să aparținem cuiva.
Atunci când aceste nevoi nu sunt satisfăcute, noi nu putem funcționa la maxim. Ne prăbușim psihic. Devenim inerți, ne doare, îi rănim pe ceilalți, ne îmbolnăvim. Sigur că există și alte cauze ale bolilor, inerției și durerii sufletești, dar una dintre cele mai sigure este absența iubirii si a apartenenței.

Gelozia

În ședințele de consiliere, geloșii sunt deseori foarte vorbăreți, se repetă și nici vorbă să scape de suferințele lor, ci vor să li se confirme „îndreptățirea” acestora sa fie mereu ascultați în tortura lor. Gelozia devine astfel preocuparea principală, ea „devorează” cu lăcomie nu numai ceea ce trebuie pentru a o perpetua, ci înghite și toate celelalte care au avut o valoare în viața celor afectați de ea, in special, propria imagine despre sine.
Asemănarea cu comportamentul toxicomanilor este frapantă. Toxicomanii au și ei nevoie de „provizii” din exterior pentru a se simți în ordine (alcool, droguri..). Nocivitatea drogurilor este negată îndelung și odată intrată in conștiință, constatăm același efect de suferință și imposibilitatea de a înceta, ca și în cazul geloziei.
Așa cum în fond, dependența de droguri ascunde o altă dependență-relația cu o veche persoană de referință, demnă de încredere, tipic idealizată în mama, relație niciodată suficient trăita, tot astfel se întâmplă și cu gelosul: dedesubt se afla căutarea unei persoane, de a cărui iubire nu se poate lipsi. Pentru aceștia important nu este sa iubească, ci să fie iubiți, și anume în forma imaginată de ei. În general ei sunt uluitor de subiectivi.
Văzută din afară, de către prieteni, partener sau chiar psiholog, gelozia nu este niciodată un sentiment „frumos”. Ea poate fi considerată pozitivă, cel mult atunci când reacționează cineva, care până atunci ar fi părut neangajat, indiferent, rece sau superior.
În comparație, tandrețea, grija, chiar și îndrăgostirea eventual ridicolă sunt în mod incontestabil mai bine văzute. Reacțiile la gelozie variază de la mila (autocompătimire) până la lipsa de înțelegere sau oroare. Este cert ca propria lor afectare narcisică joacă un rol, în special la prieteni sau membrii familiei: preocupat în așa măsură de cauza sa, gelosului nu-i rămâne multă energie pentru alte persoane, nici măcar pentru grijile sau bucuriile lor. Ele vor fi folosite în manieră clasică, drept destinatarii lamentărilor lor.

Nevroza responsabilitatii

Un tip de vinovatie nevrotica, care din pacate se intalneste frecvent este vinovatia provocata de nevroza responsabilitatii. In acest caz, omul isi asuma ceva ce nu are nici o legatura cu el, motivatiile lui fiind cu totul altele. Problema lui este ca se teme foarte tare sa-i lase responsabilitatea altuia (celui caruia ii apartine de fapt), si aunci respectivul isi asuma sa ocroteasca pe altcineva.
Imaginati-va relatia a doi prieteni intre care nu exista egalitate: unul da mai des, celalalt primeste mai des. Primului ii face placere sa dea, celuilalt sa primeasca. Totul pare in regula, dar uite, se intampla un conflict pentru care sunt vinovati ambii. Conflictul a inceput de la faptul ca primul i-a spus ceva suparator celui de-al doilea, care s-a enervat si a raspuns grosolan. Prietenii s-au retras fiecare in coltul lui, acumuland ranchiuna unul impotriva celuilalt.
Cateodata ne grabim sa ne asumam deplina responsabilitate in situatii pentru care sunt responsabili altii sau in orice caz, si celalalt, nu doar noi, fiindca asta ne scapa de anxietatea singuratatii. Ne temem ca ne vom lipsi de relatia cu cineva care ne face sa ne simtim bine. Simtim ca pierdem siguranta. Nu vrem sa riscam ca celalalt sa se indeparteze de noi. Lucrul acesta este nedemn fata de noi insine. Situatii de acest gen nu sunt rare – si asta nu numai in prietenie, ci si in relatiile dintre barbati si femei, dintre parinti si copii.
Doar riscand, doar ramanand deschisi si cinstiti unul cu celalalt putem construi o relatie autentica. Asta presupune inclusiv capacitatea de a exprima pretentii si de a emite cerinte, fiindca prietenia si dragostea nu inseamna doar drepturi reciproce, ci se obligatii reciproce, fara de care orice relatie de durata e imposibila.
Nenorocirea si paradoxul consta in aceea ca, neinvatand sa dea, partenerul vostru nu va putea pretui relatia voastra. Doar dand ne putem simti personalitati depline, ne putem simti vii, in sens spiritual.
Daca noi, grabindu-ne sa ne asumam raspunderea, nu ii lasam celuilalt timp pentru a regandi, pentru a reevalua relatia noastra si de a sacrifica ceva pentru ea, mai devreme sau mai tarziu vom observa ca el ori e plictisit de noi, ori trist, ori iritat. Intr-o relatie in care nu are libertate, in care este sufocat de responsabilitatea noastra, el nu poate nici macar sa vrea sa dea, nu se simte viu, si relatia i se va parea atunci lipsita de sens.
Mai exista si o alta cauza care ne face sa ne asumam responsabilitati ce nu ne apartin. Daca vinovatia apartine cuiva pe care eu incerc sa il protejez, neavand incredere ca se descurca singur, o sa caut sa-l apar de greutati, iar pe mine insumi, de ingrijorarea pentru el. Responsabilitatea poate fi impartita cu celalalt, dar nu ii poate fi luata cu totul. Mai mult decat atat:trebuie sa credem ca celalalt va dispune de responsabilitatea sa mai bine decat oricare dintre cei care-l inconjoara.
Pentru multi, credinta in Dumnezeu este imposibila fara increderea in Dumnezeu si in voia Lui.