Să încercăm să ne „dezaccelerăm”

Imagine

Am ajuns să ne simțim rușinați și vinovați că stăm liniștiți. Când gândim mai mult, avem chiar remușcări. Ne gândim și planificăm, unde vom lua prânzul, la cât merg la ședință… trăim ca și cum am vrea în fiecare clipă să nu ratăm nimic, să nu ne scape din vedere nimic important.

De la filosoful grec Aristotel ne-a rămas cunoașterea faptului că orice virtute se situează la mijloc, între doua extreme. În era stresului, a sindromului burn-out (epuizare), respectiv bore-out (mor de plictiseală), nervozitate, dar si gol lăuntric, dependențe de tot felul, inclusiv dependența de distracții, noi avem de-a face cu o stare de plictis care se răspândește cu o repeziciune epidemică, pe care nu degeaba o caracterizăm prin atributul „de moarte”.

Starea de echilibru sănătos, pentru care trebuie să ne străduim, în viața cotidiană, s-o realizăm clipă de clipă, inseamnă răgaz, perioade de timp pline de conținut la modul prezent.

Procesul de pierdere a echilibrului, o scindare între gândire, simțire și voință,  este descris în literatura psihologică drept „sărăcire” și se răspândește în proporții epidemice sub forma bolilor epocii, cum sunt îmbolnăvirile de inimă, tulburări de somn, anxietate și depresie.

Propriu zis, toate fenomenele de nervozitate, ca de exemplu, incoerența  gândurilor, pierderea memoriei, concentrare intelectuală slabă, probleme psihosomatice, dar și zvâcnirea incontrolată a membrelor sau a mușchilor pot fi înțelese drept simptome ale faptului că omul a pierdut stăpânirea asupra minții și sufletului său.

Omul modern, blestemă răbdarea și, de aceea, nu mai poate să se bucure de clipa cea frumoasă fiindcă trăiește deja în viitor. La urma urmelor, nerăbdarea a fost aceea care l-a alungat pe om din paradis, iar graba l-a cuprins tot mai mult.

Nietzsche a recunoscut foarte devreme consecințele acestui mod de a trăi al omului, care din cauza accelerării crescânde, a vitezei tot mai mari care domină viața modernă:” Din cauză ca-i lipsește liniștea, civilizația noastră se îndreaptă spre o nouă stare de barbarie.”

In nici o altă epocă n-au fost mai apreciați oamenii activi, adică cei fără astâmpăr. De aceea avem nevoie de intensificarea într-o măsură foarte mare a caracterului contemplativ. Absența liniștii și a cugetării duc, cu timpul, la eroare și, în consecintă, la brutalitate.

În urma accelerării, în om și în natură, nimic nu mai poate ajunge să se maturizeze cu adevărat.

“Nimic nu e mai insuportabil pentru un om decât să se afle într-o stare de liniște totală, fără nici o pasiune, fără nici o activitate, fără nici un amuzament, fără posibilitatea de a-și pune forțele la contribuție pentru ceva. Atunci el va simți nimicul său, dependența sa, neputința sa, golul său interior. Din adâncul sufletului său se vor ridica neîncetat plictisul, descurajarea, tristețea, îngrijorarea, dezgustul, disperarea”, spunea Blaise Pascal, încă din secolul al XVII-lea.

Fiindcă rareori omul suportă această formă a negării de sine, se anesteziază cu tot felul de lucruri exterioare, menite să-l “consoleze” pentru senzația de gol interior. Problemele mari apar seara, la culcare, când stimulii exteriori nu mai sunt prezenți, omul fiind față în față cu golul interior, apar insomniile și angoasele.

Toate aceste pericole pot fi învinse numai printr-un efort de voință individual. Împotriva hiperactivității avem nevoie de principiul răgazului și al contemplării, responsabilitatea încetinirii conștiente a ritmului trepidant, iar împotriva golului interior ce se ivește, de gânduri și sentimente pline de conținut sufletesc-spiritual.

Suntem atâta de neînțelepți, că rătăcim prin niște timpuri care nu sunt ale noastre și ratăm prezentul, singurul timp care ne aparține de fapt. În genere, prezentul este acela care ne displace. Îl ascundem de privirea noastră fiindcă el ne chinuie; iar când trece, ne întristăm că trece. Căutam să-l facem suportabil apelând la viitor, așa ca noi, nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim.

Așteptăm mereu să fim fericiți și nu suntem niciodată.

Dacă începem să ne “dezaccelerăm” pe noi înșine, încetul cu încetul, adică să redevenim atenți la ce e in jur, și dacă încercăm să fim cu adevărat “prezenți” acolo unde suntem, ne vom recăpăta echilibrul, iar viața noastră va avea un sens.

Intelege-ti frica

Intelege-ti frica si reactia pe care o determina. Intelegand ca frica face parte integranta din orice situatie de confruntare si ca reactiile fizice la aceasta sunt absolute firesti, te vei simti mai bine pregatit.
Patrunde sindromul fricii. Planifica dinainte, nu intra orbeste. Repeta in minte si incearca sa vizualizezi cum o sa reactionezi .
Gandeste-te cum o sa abordezi pozitiv obstacolele si imagineaza-ti cum o sa fii incununat cu lauri. Imagineaza-ti de asemenea, urmarile succesului si lucrurile bune si pe cele rele pe care le poate aduce. Imagineaza-ti cum o sa le faci fata.
Nu te teme de reactiile fizice pe care le ai. Se spune ca in viata nu trebuie sa ne fie frica de nimic altceva decat de frica insasi, ceea ce este mult mai aproape de realitate decat si-ar imagina multi. Anticiparea este cu siguranta mai neplacuta decat confruntarea in sine. De multe ori, oamenii sunt atat de macinati de frici, incat sfarsesc prin a se teme mai mult de sentimentele aferente confruntarii decat de obiectul fricii in sine. Atunci cand anticipezi excesiv, deschizi usa spre dl. Negativ care, observandu-ti slabiciunea, trece la lucru si o va exploata pana cand aceasta devine o intrare pe care o poate folosi cand vrea.
Cu cate reusesti mai mult sa te mentii in situatia de expunere, cu atat vei intelege mai bine cat de adevarat este ceea ce am spus. Daca nu te expui, nu te extinzi. Cu cat mai multa expunere, cu atat mai multa extindere.
Fii optimist: controleaza adversarul interior si nu va mai fi nimic din ce nu vei putea realiza.

Cum sa ne reglam starile sufletesti de neliniste

Trebuie sa acceptam ca starile sufletesti de neliniste sunt intotdeauna gata sa intre in vietile noastre, ca niste musafiri nedoriti, pe care ne vom stradui totusi sa-i primim si sa-i ascultam facand haz de necaz. Dar o vom face cu atat mai bine cu cat vom adopta unele dintre urmatoarele atitudini:
Sa nu ne identificam cu grijile noaste. Exista un punct fundamental: sa vedem grija ca pe un simptom, sa ne vedem ruminand. Este un fapt capital acela de a recunoaste imediat debutul grijii. Atunci cand basculam in modul de functionare „neliniste”, facem gresala de a ne intoarce prea mult spre griji si probleme, si nu indeajuns spre exagerarile si ruminatiile noastre. Eroare de focalizare….
Sa discutam despre nelinistile noastre, dar bineinteles cu persoane pozitive, persoane de incredere.
Sa luptam impotriva nevoii noastre de a controla mereu totul. Dorinta de a plasa totul sub control are drept consecinta sentimentul epuizant de a nu fi terminat niciodata ceea ce avem de facut. Ne condamnam sa fim mereu depasiti. Nenumaratele „misiuni de indeplinit”. Deodata, a trai, pur si simplu, devine o grija…, iar a te odihni sau a nu face nimic, un stres.
Sa acceptam ca lumea ne scapa de sub control. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne resemnam in fata haosului, e vorba sa nu mai trecem de la o extrema la alta, trebuie sa cautam o stare de mijloc intre prea mult si prea putin. Sa intelegem doar ca nu suntem atotputernici. Ca dezordinea si incertitudinea sunt inerente lumii vii si mobile, careia ii apartinem. Ca daca nu invatam sa toleram, vom avea o existenta extrem de obositoare.
Sa invatam sa acceptam problemele. Necazul e atunci cand grija este axata pe problema si nu pe solutie, caci pentru a ajunge la cautarea solutiei, trebuie de buna seama sa fi acceptat problema si existenta acesteia.
Sa ne luam ragazul de a privi spaimele in fata. Daca ma tem de ceea ce mi se pare a fi o catastrofa, uneori, decat sa caut sa ma linistesc („Ba nu, asta nu se va intampla”), este mai util sa accept eventualitatea („OK, asta se va intampla”) si sa examinez atunci consecintele. Si este, de asemenea util sa ma intreb care va fi influenta peste cateva luni sau peste cativa ani a ceea ce ma nelinisteste atat de mult azi. Se recomanda sa trecem peste griji, confruntandu-ne direct cu acestea iar daca aceste scenarii sunt prea dureroase, cu ajutorul psihoterapeutului.
Sa practicam rugaciunea. Prin rugaciune ne interiorizam, iar atunci obtinem linistea. Este momentul tainic, prin simplitatea sa, in care ne intoarcem catre noi si catre Dumnezeu. Atunci cand ne rugam, pasim spre ceea ce se cheama „logica inefabila a inimii”, pentru ca, asa cum spunea Blaise Pascal, inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.
Rugaciunea este puntea care se deschide atunci cand alegem sa coboram in linistea si pacea care SIGUR se afla in sufletul nostru.