Arhive categorii: General

Doar abstinența este calea

Posted on by
Răspunde

Foarte puțini oameni sunt dispuși să recunoască că sunt cu adevărat alcoolici. Nimănui nu îi place să se considere dependent. Deci, nu este de mirare că viața băutorilor s-a caracterizat prin numeroase încercări inutile de a demonstra că pot bea ca și ceilalți oameni. Marea obsesie a fiecărui băutor este că într-o zi va putea bea rezonabil, cu plăcere, fără să se îmbete. Este uimitor cât de intens persistă această iluzie.

Primul pas spre recuperare e recunoașterea și acceptarea pe deplin a faptului că sunt alcoolici. Acesta este primul pas pentru a-și recupera sănătatea, libertatea și demnitatea. Amăgirea că sunt, sau că în curând vor fi ca restul lumii, trebuie spulberată. Alcoolicii, bărbați sau femei, și-au pierdut capacitatea de a controla consumul de alcool, și știm că niciodată nu-și vor recâștiga puterea asupra lui. Medicii care cunosc boala alcoolismului sunt de acord cu părerea că alcoolicul nu poate fi transformat într-un băutor normal. Prin numeroase forme de auto-amăgire și încercări, vor vrea să-și dovedească lor înșiși că sunt o excepție de la regulă. Mă înclin în fața celui care va reuși să se schimbe atât de mult, încât să poată bea din nou ca „un domn”, după ce și-a dovedit capacitatea de a bea controlat.

Este în zadar să limiteze consumul, să bea doar bere, să nu bea singuri, să nu țină băuturi în casă, să nu bea în timpul serviciului, să jure solemn că se vor opri la timp, să accepte internarea într-un centru de dezalcoolizare…etc.

Vă propun un test: Mergeți la barul cel mai apropiat și încercați să beți dar să vă opriți brusc. Repetați testarea de mai multe ori. În scurt timp, veți putea decide dacă sunteți onest cu sine, despre ce e vorba. Deși nu am cum să dovedesc, cred că majoritatea dintre ei, ar fi putut înceta băutul pe când se aflau la început, însă dificultatea cea mai mare constă în faptul că alcoolicii nu se gândesc serios să înceteze până mai este timp.

Am văzut repetându-se mereu, demonstrarea adevărului că „odată alcoolic, ești alcoolic pentru totdeauna”. Reluarea băutului după o perioadă de abstinență, îi aruncă înapoi , de unde au plecat. Dacă se hotărăsc să înceteze cu băutura, nu își pot permite nici cea mai mică scăpare.

E o amăgire să creadă că în timp ar fi posibilă o imunitate la alcool.

Dependentul, un căutător spiritual

Posted on by
Răspunde

Mulți alcoolici și dependenți de droguri se descriu drept visători, sensibili și idealiști. Foarte mulți dintre ei vorbesc despre dorința de a-i sprijini pe ceilalți sau de a rezolva problemele altora. Cei mai mulți se simt izolați, singuri, excluși din rândul lumii, rușinați, mai puțin importanți, proști și neadecvați. Ei vorbesc despre o foame nedefinită, ceva ce pare să lipsească din viața lor, acel sentiment de neliniște și un dor spiritual, care sunt familiare multora dintre noi. Adeseori, ei simt o neliniște pătrunzătoare, o dorință de mai mult sens și iubire. Acest dor îi duc către relații și comportamente autodistructive, care par să îi satisfacă pe moment, ceva ce să le aline tânjirea.

Mulți zic așa: „Când am băut primul pahar de alcool, am simțit că toate problemele mele s-au rezolvat!” O lume nouă se deschide în fața lor. În cele din urmă, se trezesc prinși într-un ciclu ruinător al dependenței, care le amenință bunăstarea fizică, emoțională și spirituală. Nu mai pot controla relația lor cu alcoolul sau drogurile iar când ajung pe fundul prăpastiei își dau seama că nu pot continua așa.

Ironia este că nici o activitate externă sau substanță nu satisfac tânjirea inițială sau sentimentul de „gol interior”. Ce este această dorință arzătoare? Cred că Jung avea dreptate când zicea că această tânjire intensă și uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea sufletească, izvorul de divinitate, „setea” de Dumnezeu.

„Setea de uniune cu Dumnezeu”, cum a numit-o Jung, este un imbold fundamental care vine dinlăuntru și care are o putere deosebită asupra noastră. Impulsul de a ne cunoaște adevăratul Sine provoacă în noi un fel de nemulțumire divină . Acest dor profund merge dincolo de tânjirea fiziologică foarte reală, dorința înnăscută de a ne redescoperi natura spirituală este o forță puternică, activatoare, inconștientă pe care mulți dintre noi o simțim pe tot parcursul vieții.

Până ce nu recunoaștem prezența ei, până nu Îi facem loc lui Dumnezeu în sufletul nostru, vom simți un permanent sentiment de nemulțumire și neliniște față de existența noastră. Poeții folosesc în mod frecvent metafora setei și a foamei atunci când vorbesc despre puterea acestui dor de Dumnezeu.

Doar capitulând, eliberându-ne de ineficientele moduri de viață, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea și sentimentul împlinirii. Aceste calități nu se dezvoltă dintr-o dată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorință și multă conștientizare.

Dar, odată ce dobândesc acest sentiment că pot ce se deschide în fața lor, sunt gata să se angajeze într-o nouă viață.

sursa fotografiei: internet

Cine sunt eu…

Evidențiat

Posted on by
Răspunde

Despre mine..

Mă numesc Teodora Megheșan, locuiesc în Oradea și activez în domeniul psihoterapiei.
Pofta de psihoterapie pentru mine s-a născut ca pofta de mâncare. Instinctiv. Nu am ales această profesie, ci am simțit să o fac cu aceeași curiozitate și entuziasm pe care bănuiesc că o au exploratorii când simt că există un loc de care se pot apropia, pe care îl pot cunoaște. Nu cred că există o altă modalitate de a face psihoterapie, decăt astfel, asemeni unui explorator, lăsându-te fascinat de universul interior al fiecărei ființe, dispus să faci tot ce iți stă în putere pentru ca acea ființă să devină tot ceea ce poate fi ea mai bun. E un angajament personal și am învățat că altfel nu se poate, dar pentru toate astea au fost necesari ani buni de instruire. M-am lăsat formată de profesori și de pacienți deopotrivă, de oameni în vârstă, de oameni înțelepți, de cărți și de copii, si de experiența mea de viață.
Am terminat formarea in Psihoterapie Ericksoniană și Hipnoză Clinică cu prof. Ion Dafinoiu, am lucrat ca și psiholog școlar iar acum, de opt ani, lucrez in sector privat în cabinetul meu de psihoterapie.
Sunt un psihoterapeut care-și consideră clienții parteneri, oameni cu calități și resurse, oameni care traversează perioade mai puțin plăcute,oameni care vin în terapie pentru a-și găsi direcția cea bună și care sunt plini de energie și curaj, oameni motivați să descopere mai mult sens, oameni care vor să aibă mai multă poftă de viață și să se bucure de ea.
Vă aștept într-un ambient plăcut, pentru a descoperi împreună resursele interioare care ne ajută în evoluția personală și profesională.

Daca poposiți aici pe site-ul meu vă spun doar atât: Bine ați venit în latura virtuală a lumii mele!

Eu îmi fac partea mea, tu îți faci partea ta

Posted on by
Răspunde

Uneori ne dorim să adoptăm anumite comportamente care nu coincid cu personalitatea noastră și cu stilul de viață pe care îl avem. Atunci când avem așteptări nerealiste chiar și de la o tehnică psihoterapeutică, precum e hipnoza, avem șanse mari să eșuăm.

Nu este suficient să gândești și să simți pacea cu ochii închiși, nici chiar să trăiești o transă profundă și, apoi, după ce îi deschizi, să-ți continui ziua în stări limitate și pesimiste ale minții și ale corpului. Trebuie să îți schimbi întreaga personalitate, să demonstrezi pacea, ceea ce presupune să te implici cu totul, de la gândire la acțiune.
De fiecare dată când ne schimbăm starea de a fi și ne începem ziua prin deschiderea inimii către acele stări sufletești care ne conectează la dragostea de viață, la recunoștință și la bunătatea față de ceilalți, e necesar să menținem și să demonstrăm această stare de a fi, pe parcursul întregii zile. Temperând comportamentele reactive și, prin urmare, nemaicreând aceleași experiențe negative, formăm noi circuite neuronale. În acest fel, încetăm să ne condiționăm corpul să trăiască emoțiile auto-limitative ale minții, și așa ne schimbăm pe noi cât și relația noastră cu lumea înconjurătoare.

Desigur, la început va părea nefiresc să acționezi altfel, împotriva anilor de condiționare automată, a obiceiurilor inconștiente, a reacțiilor emoționale reflexe, precum și a atitudinilor. Sunt convinsă că orice persoană care a rupt legătura cu vechile atitudini, trebuie să fi simțit disconfortul și incertitudinea necunoscutului. Acest lucru necesită conștientizare, intenție, stare de prezență și atenție constantă față de stările interioare. Disconfortul este o provocare la a crește. Ne face să ne simțim mai vii.
Îți propun să iei o pauză de la viața ta ocupată pentru a investi în tine, să reflectezi asupra așteptărilor tale, și să fii dispus să îți faci partea ta de efort, fiindcă atunci când faci asta, investești în viitorul tău.

Sursa fotografiei: internet

Ce se poate spune despre mânie?

Posted on by
Răspunde

Psihiatrul David Hawkins, spune în lucrările sale că pe măsură ce progresăm din punct de vedere spiritual, mânia devine tot mai puțin frecventă. Cel mai adesea, e mai degrabă vorba despre nerăbdare. Prin urmare, ea poate fi rezolvată prin înțelegerea faptului că nu suntem propriu-zis mânioși, ci grăbiți. A cunoaște acest lucru, ne face să ne simțim mai puțin vinovați. E util să înțelegem că mânia nu este ceva, ci este o lipsă. Suntem mânioși nu pentru că cineva e egoist, avar ori obraznic, așa cum credem, ci pentru că nu este atent, iubitor și generos. Dacă interpretăm astfel lucrurile, atunci oamenii sunt văzuți a fi limitați și nu răi. Fiecare persoană s-a dezvoltat numai până la un anumit punct al evoluției și, prin urmare, e mai ușor să înțelegem și să acceptăm limitarea decât vina.

O altă cauză predominantă a mâniei este dorința, mai exact când nu ne este îndeplinită. Este mânia copilului care persistă și în adult, în forma egoismului. Eul este întotdeauna nerăbdător, el dorește în mod constant câte ceva. Dacă ne străduim să abandonăm dorințele și ne lăsăm mai mult în voia Lui Dumnezeu, acest lucru aduce după sine un progres spiritual rapid și semnificativ.

Depășirea mâniei constă, prin urmare, în disponibilitatea de a ne abandona existența lui Dumnezeu. În liniștea survenită apare măreața înțelegere că pacea interioară s-a datorat întotdeauna prezenței Lui.

sursă fotografie: internet

Vulnerabilitatea, avantaj sau dezavantaj?

Posted on by
Răspunde

Vulnerabilitatea poate fi văzută drept capacitatea cuiva de a se lăsa expus în fața altora, fără să se controleze. Îți dau putere asupra mea și am încredere că nu o să o folosești împotriva mea.

Ai fost vreodată într-o situație în care te-ai simțit vulnerabil? Cum ai reacționat? Ai discutat cu ceilalți sau ai ales să rezolvi singur și să nu arați cât ți-a fost de greu?

La naștere, biologia noastră predispune să fim complet vulnerabili, să fim complet dependenți de cei din jur pentru supraviețuire. Cu toate acestea, experiențele pe care le avem ulterior, ne modifică în timp relația de vulnerabilitate în viața de adult.

Merită sau nu să fim vulnerabili? E bine sau nu să ne arătăm latura asta?

Suntem cea mai fragilă ființă de pe fața planetei, nu avem blană, nu suntem rezistenți la frig, nu avem gheare și colți… Dacă nu ne place, sau considerăm că nu trebuie să fim vulnerabili, este foarte trist, pentru că nu recunoaștem că suntem vulnerabili de când ne naștem. De când suntem copii ne bazăm pe părinți ca să supraviețuim. Motivul pentru care a ajuns specia umană dominantă, e tocmai pentru că am putut coopera unii cu ceilalți. Dar pentru ca un grup de oameni să colaboreze, condiția e ca ei să aibă încredere unii în ceilalți. În invulnerabilitate, unul din principalele lucruri care se pierd, e încrederea. Deci, nu doar că e bine să fim vulnerabili, e chiar indispensabil să fim deschiși către ceilalți dacă vrem să construim lucruri mai mari decât poate să o facă o singură persoană.

Sensibilitatea e ingredientul indispensabil pentru a construi relații trainice pe termen lung cu grupuri de oameni. Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Sunt momente în care treci prin niște experiențe în care îți exprimi emoțiile sau vulnerabilitatea și primești în schimb jigniri sau persecuție. În acel moment, nu prea vrei să te expui pentru jignirea pe care o primești ulterior, și astfel există riscul să ai senzația că e mai periculos să te expui decât să faci totul singur.

Oamenii certați cu vulnerabilitatea, învață lucrul acesta relativ repede și o asociază cu slabiciune, pentru că nevoile lor au fost folosite împotriva lor, ceea ce i-a facut să se simtă slabi.

Realitatea e că atunci când îți pui sufletul pe tavă, e posibil ca celălalt să folosească acest lucru împotriva ta, dar în egală măsură e și singurul fel în care poți să te conectezi cu alții și să ajuți oamenii din jur să înțeleagă ce simți. E mult mai mare probabilitatea să primești ajutor când îmi spui că ți-e teamă, decât când doar aștepți ca să îți citesc gândurile.

Ca să poți fi vulnerabil în fața unor oameni pe care îi respecți, ai nevoie de curaj. Minusul major in momentul în care te decizi să nu mai simți rușine, vinovăție, regret, tristețe, e că nu poți amorți selectiv emoțiile. Astfel, nu poți simți nici bucurie, entuziasm, împlinire…

Când alegem să nu mai fim vulnerabili, literalmente ne oprim o parte din creier, ne reducem spectrul emoțional, lucru care ne face să ne pierdem empatia.

Intervenția hipnotică a naturii

Posted on by
Răspunde

Deoarece omul a pierdut relația cu Dumnezeu în mare măsură, apelează la psihoterapie pentru ajutor. Dar diferitele tehnici psihoterapeutice, deși ajută mult, nu pot restabili comunicarea inimii între om și Dumnezeu. În natură în schimb, poți simți prin toate celulele tale, din profunzimea inimii, prezența Creatorului, aceasta fiind creația Lui, natura fiind El însuși in manifestarea sa fizică.

Așa că, dacă l-am exclus pe Dumnezeu din cabinetul psihoterapeutic, să poposim în cabinet la El, în grădina Sa, spre puterea magică și vindecătoare a naturii.

sursă fotografie: internet

Ce este inteligența emoțională pentru un copil?

Posted on by
Răspunde

Aș începe să vă povestesc ce era pentru mine această inteligență când eram mică, acum 15-20 de ani. Îmi aduc aminte de un episod de la vârsta de 10 ani când mă certasem cu fratele meu, bineînțeles, dintr-o prostie! (cum ar spune adulții). Dar pentru noi nu era deloc un lucru nesemnificativ. La acea vârstă toate erau trăite intens și toate erau importante. Provocarea pe care o întâlneai ți se părea cea mai mare, în acel moment! Așa le trăiește și astăzi fiecare copil și adolescent. Problema lui i se pare cea mai gravă, de nereparat, nu vede nici o speranță și își caută părinții pentru sprijin și ajutor, în acele clipe greu de suportat, dar de cele mai multe ori nu îi găsește.

Ceea ce s-a întâmplat în cearta noastră de frați a fost ca fratele meu mai mic s-a accidentat și și-a spart capul. Mă simțeam atât de vinovată și în același timp și împlinită, simțeam că merita ce i s-a întâmplat! Doar era împotriva mea, era dușmanul meu! Părinții mei i-au acordat toată atenția. Simțeam să fug și să mă ascund, și chiar m-am ascuns sub pătură, dar nu din teama de pedeapsă, ci din sentimentul de abandon. Partea mea de poveste nu o asculta nimeni, nu căuta nimeni să mă înțeleagă și pe mine. Nu eram și eu tot un copil rănit ca fratele meu? De ce n-a discutat cu mine nici unul dintre părinți? De ce pe mine nu m-au înțeles? Dacă ar fi să recomand ceva părinților în aceste momente, ar fi, schimbarea abordării.
Coborâți la nivelul copilului dumneavoastră, atât fizic, cât și emoțional. Aplecați-vă la înălțimea lui, nu-i vorbiți de sus, așezați-vă pe canapea sau ghemuiți-vă în genunchi ca să vă simtă egalul lor. Contează atât de mult pentru copil! Acolo învățăm că emoțiile noastre sunt normale și acceptate, învățăm să gestionăm conflictele. Un copil nu trebuie lăsat să își trăiască emoțiile singur, nu știe ce să facă cu ele, are nevoie de ghidare în acest sens. După cum spunea Margaret Mead “Copiii ar trebui învățați cum să gândească, nu ce să gândească”.
Dar întrebarea următoare este…Ce este inteligența emoțională pentru un părinte?
Pentru mulți părinți pe care i-am întâlnit, acest concept a fost unul cu totul nou.

În întâlnirile mele de consiliere în calitate de trainer, erau uimiți de multe ori de complexitatea emoțiilor. Nu e de condamnat deoarece acest concept este unul relative nou în societatea și cultura românească.
Pe vremea noastră și a părinților noștri așa ceva nu exista ca și idee, cu atât mai puțin ca abordare sau aplicare. Din două palme la fund erai “setat” emoțional. Dar dacă nu ne vom educa în această privință, traumele vor continua pentru următoarea generație, fiind tot mai greu de vindecat. Acum e momentul să conștientizăm importanța nevoii de educare a inteligenței emoționale!
Cum ar arăta viața fără inteligența emoțională?
Nu foarte bine! Dar îți pot spune cum ar arăta viața cu ea. Ar fi în continuare plină de
provocări și dileme, însă am putea găsi răspunsurile și soluțiile mai ușor. Am avea o altă
perspectivă asupra relației cu noi înșine, ca părinți, asupra relației cu partenerul nostru și mai ales asupra relației cu copiii noștri. Am trăi viața la alt nivel, fără să ne blocăm în etapele ei. Viața ar curge!
Te încurajez așadar să cauți locuri și oameni unde această inteligență emoțională se poate dezvolta, fie că găsești acest lucru într-un cabinet de psihologie, în programe de training sau de coaching personal.
Drag părinte și copil, îți doresc o viață emoțională plină și inteligentă!

Daniela Ardelean
Trainer și Coach pentru copii și adolescenți

Hipnoza, între neîncredere și atracție

Posted on by
Răspunde

Mulți oameni cred că hipnoza este numai ceea ce vedem în spectacole: un artist impresionant care ne face să credem că are un anumit „har” sau „super-puteri” cu care poate transforma pe oricine într-o marionetă, ceea ce le cauzează oamenilor o neîncredere firească în hipnoză.

După cum vă puteți imagina, la fel ca în magie sau la cinema, artistul creează o iluzie, o atmosferă specială pentru a-și face show-ul: aceasta este meseria lui. Din această cauză, unii oameni asistă la spectacol și doresc chiar să participe la demonstrațiile de hipnoză din spectacol.

Ca atunci când mergeți la un film, știind în același timp că actorii joacă rolurile lor, că există efecte speciale și așa mai departe, artistul hipnotizator întreține această atmosferă magică, iluzia atotputerniciei. Acest lucru produce un efect hipnotic asupra spectatorilor voluntari și le întreține plăcerea de a participa la scenete.

Desigur, vorbim aici despre cea mai mică fațetă a hipnozei:există foarte puțini hipnotizatori de spectacol față de miile de hipnoterapeiți care lucrează zilnic în întreaga lume pentru a-i ajuta pe ceilalți, de aproape doua sute de ani.

Hipnoza, încă de la început, a fost folosită de către terapeuți pentru pacienții lor. Profesorul francez Hyppolite Berheim a inventat in 1891, pentru Hipnoză, termenul de „psihoterapie”. Asta însemna la acea vreme:tratamentul prin sugestie hipnotică. Da, inițial, psihoterapia era de fapt Hipnoză.

Hipnoza a avut întotdeauna vocația de a ajuta oamenii. Acesta este motivul pentru care ea ne atrage, deoarece se știe de mai multe secole că ea ne permite să ne folosim resursele profunde într-un mod eficient – și deci să ne vindecăm în mod natural, să trăim mai bine și chiar, de ce nu, să evoluăm ca persoană.

Așadar, ați vrea să descoperiți un nou mod de a practica hipnoza, care v-ar permite să vă bucurați de toate beneficiile ei?

sursa fotografiei: internet

Prea multe opțiuni dăunează fericirii

Posted on by
Răspunde

Fie că suntem în căutarea unei mașini noi, a unui telefon mobil nou, a următoarei destinații de vacanță sau, pur și simplu, a meniului perfect pentru prânz, multitudinea de variante dintre care avem de ales este nemaipomenită. Adesea însă uităm că, paradoxal, tocmai aceste opțiuni ne conduc la insatisfacția cronică. Dacă suntem mulțumiți că avem de unde alege, în schimb avem mai puțină încredere în noi, când vine vorba de a lua decizii. Prea multe opțiuni ne fac nefericiți, căci avem permanent senzația că, poate, o altă variantă era mai bună. Desigur, avem de unde să ne informăm (internet, familie, prieteni…), dar multitudinea lor nu face decât să adâncească această confuzie. Cum să fii sigur că ai ales mașina potrivită sau haina cea mai potrivită pentru evenimentul la care urmează să participi?

Din acest motiv mie, una, nu îmi plac cumpărăturile. Mă duc pregătită de acasă știind ceea ce doresc să cumpăr, și nu mă abat din drumul meu. In zilele noastre, absența opțiunilor aproape că a devenit o formă de lux. Oamenii pot să trăiască bine cu mult mai puțin decât își pot închipui.

Sursă fotografie: internet