Sa intelegem starile sufletesti

Ideea de stare sufleteasca nu apartine domeniului psihologiei stiintifice, ea isi are radacinile mai degraba in poezie. Dar cu toate acestea e o realitate psihologica si fiecare intelege despre ce este vorba. Daca ne gandim bine, starile sufletesti nu trimit la o realitate vaga, ci la o realitate complexa.
Starile noastre sufletesti sunt mai mult decat niste ganduri sau emotii: sunt amestecul acestora. Nici o emotie nu e lipsita de gandire, nici un gand nu e complet lipsit de amintiri, nici o amintire nu exista fara emotie.
Starile sufletesti sunt expresia acestui mare amestec a tot ceea ce se petrece in noi si in jurul nostru.
Acest amestec este in mod evident pe cat de bogat, pe atat de complicat: impur,unic,labil, niciodata exact acelasi. Ca valurile marii..
Starile sufletesti s-ar putea defini spunand ca sunt continuturi mentale, constiente sau inconstiente, ce amesteca stari ale trupului, emotii subtile si ganduri automate, si care vor influenta majoritatea atitudinilor noastre.
In general nu le acordam decat o mica atentie si nici nu le consacram eforturi, fie ca sa le intelegem, fie ca sa le cerem sa se puna in slujba noastra.
Din fericre, ele fac acest lucru singure, de la sine:rolul si influenta lor asupra a ceea ce facem sunt imense.
Christophe Andre

Deceptia

Deceptia este tipica pentru o stare sufleteasca. Ea se intemeiaza pe amintirea unei increderi acordate, care ar fi trebuit sa fie placuta, dar care este contaminata de ceea ce a pricinuit deceptia(de obicei tradare). Atunci,dupa amaraciune, urmeaza tulburarea: deceptia nu este doar o suferinta emotionala, ci si o repunere in discutie a viziunii noastre asupra lumii.
Am avut incredere, dar acest lucru nu mai este posibil.
In mod ciudat,deceptia se termina adesea cu un gust dulce-amar: pentru ca, intr-un anume fel, este o satisfactie dureroasa, o certitudine, iar certitudinile ne satisfac mai mult decat indoielile.
Deceptia este o stare sufleteasca care ne provoaca o durere mai intai violenta, in care emotiile inving gandurile, apoi trenanta, atunci cand muscatura acestor emotii lasa locul unor viziuni triste asupra lumii.
Christophe Andre

Culpabilitatea

Este o stare sufleteasca pasionala si complexa. Un apropiat ne cere ajutorul, il refuzam pentru ca acesta ne complica viata si pentru ca nu pare atat de important. Refuzul nostru este acceptat fara comentarii. Se vede clar ca l-am contrariat, poate ca l-am suparat. Dar stim ca nu e chiar o grozavie, ca celalalt se poate descurca si altfel. Doar daca nu cumva…Scurta schimbare a aprins starile sufletesti de culpabilitate.
Ne intrebam daca am facut bine refuzand. Daca acest refuz nu este cumva in dezacord cu valorile noastre. Suntem tristi pentru ca avem sentimentul de a-l fi facut sa sufere, de a fi deteriorat o legatura importanta pentru noi. Deceptie de sine, de a nu fi fost disponibil, mai serviabil.Apoi agasare ca urmare a faptului ca nu putem fi mai egoisti: In definitiv, la naiba! Iritatia impotriva celui care a venit sa ne ceara chestia asta: inainte, eram linistiti, noi n-am cerut nimic! Apoi revenirea remuscarilor: dorinta de a da inapoi si de a spune da, ca sa nu ne mai simtim atat de prost cum ne simtim acum.
Deodata, sentimentul de oboseala pricinuit de nevoia de a face toate aceste alegeri, de a lua toate aceste decizii. O mica rabufnire de neliniste: si daca eu insumi as avea nevoie, intr-o zi, sa cer ajutorul si mi s-ar spune nu? Si daca as fi la ananghie si nu m-ar ajuta nimeni? Dupa o vreme suntem satui pana in gat de toate aceste ruminatii, incercam sa trecem la altceva.
Sa fim seriosi…Doar nu crezi ca starile tale sufletesti vor inceta cat ai bate din palme, doar pentru ca asa ai hotarat?!
Nu, nu se vor opri in felul acesta. Mai cu seama culpabilitatea, care joaca un rol important in psihismul nostru: acela de a ne constrange sa reexaminam anumite decizii daunatoare celorlalti. Culpabilitatea interpeleaza constiinta noastra morala si ne forteaza sa reflectam: Aceasta suferinta pe care (poate)am declansat-o putea fi oare evitata? Si in ce fel?
Prea putina culpabilitate face din noi niste egocentrici. Dar prea multa culpabilitate ne face sa devenim bolnavicios de sensibili.
Christophe Andre

Rusinea: – mlastina sufletului


Rusinea este acel sentiment de fierbinteala care face ravagii in interiorul nostru, facandu-ne sa ne simtim mici, plini de defecte si insuficient de buni.
Rusinea este sentimentul incredibil de dureros sau experienta convingerii ca avem un defect care ne face nedemni sa fim iubiti si sa ne integram profund intr-o comunitate, spune Brene Brown, New York:2007.
Rusinea alunga pretuirea de sine, convingandu-ne ca asumarea povestii noastre ii va face pe ceilalti sa gandeasca urat despre noi. Ea este strans legata de teama. Noi ne temem ca oamenii nu ne vor mai placea daca vor sti adevarul legat de noi, de trecutul nostru, de convingerile noastre, de dificultatile prin care trecem, si poate nu iti vine sa crezi, dar uneori ne este la fel de greu sa ne asumam calitatile pozitive, nu doar defectele.
Credem ca rusinea o simt doar aceia care au trecut prin traume teribile, dar acest lucru nu este adevarat. Toata lumea experimenteaza acest sentiment, desi pare sa se ascunda in cele mai intunecate cotloane ale subconstientului nostru, realitatea este ca rusinea afecteaza imaginile noastre cele mai familiare, inclusiv cele legate de infatisarea corporala, familie, copii, bani, munca, dependente, sex, etc. A fi rusinat inseamna a fi om.
A vorbi despre dificultatile prin care trecem nu e un lucru usor, iar cei care doresc sa aiba o imagine „nepatata” , nu mai sunt inclinati sa spuna vreodata adevarul. De aceea, rusinea ii iubeste cel mai mult pe perfectionisti, pe care ii reduce la tacere.
Vestea buna este ca de vreme ce toti oamenii sufera de rusine, toata lumea este capabila sa isi dezvolte o flexibilitate in fata acestei emotii. Aceasta virtute este capacitatea de a recunoaste rusinea, de a ne confrunta cu ea intr-o maniera constructiva, pastrandu-ne pretuirea de sine si autenticitatea, si de a ne dezvolta in ultima instanta curajul si compasiunea.
Primul lucru pe care trebuie sa il intelegem despre rusine, este ca, cu cat vorbim mai putin despre acest sentiment, cu atat el se intensifica mai mult.
Rusinea are nevoie de trei lucruri pentru a scapa de sub control: de secret, de tacere si de judecata critica. Atunci cand traim o experienta rusinoasa, iar apoi o ascundem, ea nu face decat sa se infecteze si sa puroieze. In final, ajunge sa ne consume de tot. De aceea, vrem nu vrem, trebuie sa ne impartasim experienta.
Rusinea este un sentiment care apare intre oameni si care se vindeca intre oameni. Daca putem gasi pe cineva care si-a castigat dreptul de a ne asculta povestea, trebuie neaparat sa i-o spunem.
Rusinea isi pierde mult din putere atunci cand e descrisa in cuvinte.

Rusine versus vinovatie

Rusinea este un sentiment interior de a fi complet minimalizat sau insuficient ca persoana. Este sinele judecand sinele. Un moment de rusine poate fi o umilinta ata de dureroasa sau o indignare atat de profunda, incat cineva poate simti ca i-a fost rapita demnitatea sau ca a fost expus ca fiind, esentialmente, neadecvat, rau sau vrednic de respingere. Un sentiment persuasiv de rusine este premisa neintrerupta ca persoana este in esenta, rea, neadaptata, defecta, nedemna sau neacceptata pe deplin ca fiinta umana.
Vina este un sentiment mai matur din punct de vedere al dezvoltarii, desi mai dureros, de regret pe care il are cineva cu privire la comportamentul care a incalcat o valoare personala. Sentimentul de vinovatie nu se reflecta direct asupra identitatii personale, nici nu minimalizeaza sentimentul propriei valori. Provine dintr-o constiinta si un set de valori integrate. Este oglindirea sinelui in dezvoltare.
In timp ce vinovatia este un sentiment dureros de regret si responsabilitate pentru propriile actiuni, rusinea este un sentiment dureros despre sine insasi ca persoana. Posibilitatea de a repara pare blocata pentru persoana rusinoasa, deoarece rusinea este o chestiune de identitate, nu o infractiune comportamentala ca si in cazul vinovatiei. Nu exista nimic de invatat de pe urma ei si nici un fel de evolutie nu este deschisa de pe urma experientei, deoarece ea doar confirma sentimentele negative ale persoanei fata de ea insasi.

Sentimentele suprimate și reprimate caută o supapă de ieșire

Suntem ca niște vase sub presiune pregătite să scoată aburi atunci când se ivește ocazia. Declanșatorii noștri sunt armați și pregătiți să intre în acțiune. Pentru că suntem deja furioși, evenimentele exterioare ne înfurie. Oamenii își reprimă chiar și sentimentele pozitive. Iubirea suprimată se răsfrânge în inima „sfâșiată” de atacul de inimă. Iubirea suprimată iși face din nou apariția sub forma iubirii excesive a animalelor de companie sau a diverselor tipuri de idolatrie. Adevărata iubire este lipsită de teamă și se caracterizează prin non-atașament. Teama de pierdere alimentează atașamentul inadecvat și posesivitatea.
Când presiunea sentimentelor suprimate și reprimate depașește nivelul de toleranță al unei persoane, mintea ei va crea undeva un eveniment asupra căruia să-și poată îndrepta sentimentele, dându-le frâu liber.
Astfel, cel care reprimă multă mâhnire va da naștere inconștient, la evenimente pline de tristețe în viața sa. Cel care se teme, va face să se precipite asupra sa experiențe înfricoșătoare, cel furios va fi înconjurat de împrejurări care-l vor înfuria, iar cel mândru se va considera tot timplul insultat.
Evenimentele de viață ajung să fie influențate de emoțiile noastre reprimate și suprimate la nivel psihic. Astfel, furia atrage gânduri încărcate de furie. Regula de aur a universului psihic este aceea că „ceea ce se aseamănă se adună”.
Tot ce este viu și conectat la nivelurile vibraționale ale energiei, starea noastră emoțională bazală este detectată de toate formele de viață însuflețite din jurul nostru, care reacționează la aceasta . Este binecunoscut faptul că animalele iși dau seama imediat de starea emoțională bazală a unei persoane.
Ce putem face e să nu opunem rezistență. Opunerea de rezistență face ca aceste sentimente să dureze. Când renunțați să-i opuneți rezistență sau să-i aduceți schimbări, veți simți o senzație de ușurare. Un sentiment căruia nu i se opune rezistență va dispărea pe măsura ce energia din spatele lui o se disipează.

Sursa: David Hawkins-Letting Go

Teama este la fel ca intunericul

Teama este la fel ca intunericul. Este imposibil sa faci ceva cu acesta la modul direct. Nu poti sa-l arunci, nu poti sa renunti la el. Singurul mod in care poti scapa de intuneric este sa faci lumina. Intunericul nu dispare decat daca apare lumina. Daca doresti sa ai parte de intuneric, nu ai decat sa stingi lumina; daca doresti sa scapi de el, nu ai decat sa aprinzi lumina. Cert este ca actiunea ta nu are nimic de-a face cu intunericul, ci numai cu lumina.

Tristetea saturatiei pune stapanire pe noi

In vremurile noastre, suntem supusi la nenumarate tentatii din exterior, care se transforma in impulsuri venite din interior, toate puse in scena cu mare arta de catre societatea noastra de consum care ne impinge, tot timpul,spre mai mult din tot ceea ce se scoate la vanzare: sa mancam mai mult, sa bem mai mult, sa stam mai mult in fata ecranelor, sa petrecem mai mult timp cumparand lucruri de care avem nevoie, doar pentru ca sunt in vitrina sau la reduceri.
Dar exista si impulsuri venite din noi insine. De exemplu, impulsul sa mancam tot din farfurie, chiar daca nu ne mai este foame, sa mancam tot, pentru ca a mai ramas. Ne spunem ca „e pacat” sa aruncam mancarea la gunoi si atunci ne transformam corpul intr-un cos de gunoi.
Cum sa rezistam la aceste poluari incitante? Trebuie sa le rezistam?
Da, pentru ca traim in lumea in care traim si trebuie sa rezistam. Nu e vorba sa traim ca niste ascetici, desi cei care postesc regulat, au antrenamentul rabdarii si controlul impulsurilor.
Desigur, mai putem ceda uneori la cate o tentatie, dar asta nu inseamna sa cedam la toate tentatiile…Caci altfel, tristetea saturatiei va pune stapanire pe noi, tristetea de a constata cat de slabi suntem, tristetea de a descoperi cat de putin ne tinem corpul si mintea sub control.
Prin faptul ca rezistam, ne eliberam: facem uz de libertatea de a ne alege actele si placerile, de libertatea de a degusta, in loc de a infuleca.
Nu-i asa ca astfel ne-ar placea sa traim?

Transcendenta de sine

Transcendenta de sine este un concept introdus in logoterapie de catre Viktor E. Frankl,psihiatru si neurolog austriac, de origine evreiasca, supravietuitor a patru lagare de concentrare naziste, inca din anul 1949. Considerat „profetul sensului vietii”, Frankl a militat inca din adolescenta pentru valoarea sensului pe care viata il are, considerand ca vointa de a gasi si de a da un sens vietii sale este forta motrice primordiala a omului.
Pe scurt, el spune ca existenta depindea de transcendenta de sine, de aceea intelegea realitatea prin faptul ca a fi uman, inseamna sa fii mereu indreptat, si sa indici, spre ceva sau cineva diferit de tine, spre un sens pe care sa-l implinesti sau o alta fiinta umana pe care s-o intalnesti, spre o cauza pe care s-o slujesti sau o persoana pe care s-o iubesti.
Viktor E. Frankl spune ca cineva este cu adevarat uman sau devine adevaratul sau sine, doar in masura in care traieste aceasta transcendenta de sine a existentei umane. El devine adevaratul sau sine nu prin preocuparea de a-si actualiza sinele, ci prin uitarea de sine si daruirea de sine, prin ignorarea sinelui si concentrarea spre exterior.
Sa luam de pilda ochiul, o analogie foarte buna, la care recurge Viktor E. Frankl. Cand vede ochiul ceva din sine, exceptand momentele cand priveste in oglinda? Un ochi afectat de cataracta poate sa vada ceva asemanator unui nor, care este cataracta sa; un ochi bolnav de glaucom poate sa-si vada glaucomul ca pe un halo de curcubeu in jurul luminilor. Un ochi sanatos nu vede nimic din sine- este transcendent de sine.
Tocmai urmarirea fericirii impiedica fericirea. Cu cat o transformam mai mult intr-o tinta, cu atat mai sigur o ratam.
Ceea ce eu numesc constientizare de sine este, si trebuie sa ramana, efectul involuntar al transcendentei de sine. De indata ce omul gaseste un sens pentru suferinta sa sau un sens pentru viata sa in pofida suferintei sale, el devine capabil sa o indure.