Arhive categorii: Psihoterapie

Doar abstinența este calea

Posted on by
Răspunde

Foarte puțini oameni sunt dispuși să recunoască că sunt cu adevărat alcoolici. Nimănui nu îi place să se considere dependent. Deci, nu este de mirare că viața băutorilor s-a caracterizat prin numeroase încercări inutile de a demonstra că pot bea ca și ceilalți oameni. Marea obsesie a fiecărui băutor este că într-o zi va putea bea rezonabil, cu plăcere, fără să se îmbete. Este uimitor cât de intens persistă această iluzie.

Primul pas spre recuperare e recunoașterea și acceptarea pe deplin a faptului că sunt alcoolici. Acesta este primul pas pentru a-și recupera sănătatea, libertatea și demnitatea. Amăgirea că sunt, sau că în curând vor fi ca restul lumii, trebuie spulberată. Alcoolicii, bărbați sau femei, și-au pierdut capacitatea de a controla consumul de alcool, și știm că niciodată nu-și vor recâștiga puterea asupra lui. Medicii care cunosc boala alcoolismului sunt de acord cu părerea că alcoolicul nu poate fi transformat într-un băutor normal. Prin numeroase forme de auto-amăgire și încercări, vor vrea să-și dovedească lor înșiși că sunt o excepție de la regulă. Mă înclin în fața celui care va reuși să se schimbe atât de mult, încât să poată bea din nou ca „un domn”, după ce și-a dovedit capacitatea de a bea controlat.

Este în zadar să limiteze consumul, să bea doar bere, să nu bea singuri, să nu țină băuturi în casă, să nu bea în timpul serviciului, să jure solemn că se vor opri la timp, să accepte internarea într-un centru de dezalcoolizare…etc.

Vă propun un test: Mergeți la barul cel mai apropiat și încercați să beți dar să vă opriți brusc. Repetați testarea de mai multe ori. În scurt timp, veți putea decide dacă sunteți onest cu sine, despre ce e vorba. Deși nu am cum să dovedesc, cred că majoritatea dintre ei, ar fi putut înceta băutul pe când se aflau la început, însă dificultatea cea mai mare constă în faptul că alcoolicii nu se gândesc serios să înceteze până mai este timp.

Am văzut repetându-se mereu, demonstrarea adevărului că „odată alcoolic, ești alcoolic pentru totdeauna”. Reluarea băutului după o perioadă de abstinență, îi aruncă înapoi , de unde au plecat. Dacă se hotărăsc să înceteze cu băutura, nu își pot permite nici cea mai mică scăpare.

E o amăgire să creadă că în timp ar fi posibilă o imunitate la alcool.

Dependentul, un căutător spiritual

Posted on by
Răspunde

Mulți alcoolici și dependenți de droguri se descriu drept visători, sensibili și idealiști. Foarte mulți dintre ei vorbesc despre dorința de a-i sprijini pe ceilalți sau de a rezolva problemele altora. Cei mai mulți se simt izolați, singuri, excluși din rândul lumii, rușinați, mai puțin importanți, proști și neadecvați. Ei vorbesc despre o foame nedefinită, ceva ce pare să lipsească din viața lor, acel sentiment de neliniște și un dor spiritual, care sunt familiare multora dintre noi. Adeseori, ei simt o neliniște pătrunzătoare, o dorință de mai mult sens și iubire. Acest dor îi duc către relații și comportamente autodistructive, care par să îi satisfacă pe moment, ceva ce să le aline tânjirea.

Mulți zic așa: „Când am băut primul pahar de alcool, am simțit că toate problemele mele s-au rezolvat!” O lume nouă se deschide în fața lor. În cele din urmă, se trezesc prinși într-un ciclu ruinător al dependenței, care le amenință bunăstarea fizică, emoțională și spirituală. Nu mai pot controla relația lor cu alcoolul sau drogurile iar când ajung pe fundul prăpastiei își dau seama că nu pot continua așa.

Ironia este că nici o activitate externă sau substanță nu satisfac tânjirea inițială sau sentimentul de „gol interior”. Ce este această dorință arzătoare? Cred că Jung avea dreptate când zicea că această tânjire intensă și uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea sufletească, izvorul de divinitate, „setea” de Dumnezeu.

„Setea de uniune cu Dumnezeu”, cum a numit-o Jung, este un imbold fundamental care vine dinlăuntru și care are o putere deosebită asupra noastră. Impulsul de a ne cunoaște adevăratul Sine provoacă în noi un fel de nemulțumire divină . Acest dor profund merge dincolo de tânjirea fiziologică foarte reală, dorința înnăscută de a ne redescoperi natura spirituală este o forță puternică, activatoare, inconștientă pe care mulți dintre noi o simțim pe tot parcursul vieții.

Până ce nu recunoaștem prezența ei, până nu Îi facem loc lui Dumnezeu în sufletul nostru, vom simți un permanent sentiment de nemulțumire și neliniște față de existența noastră. Poeții folosesc în mod frecvent metafora setei și a foamei atunci când vorbesc despre puterea acestui dor de Dumnezeu.

Doar capitulând, eliberându-ne de ineficientele moduri de viață, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea și sentimentul împlinirii. Aceste calități nu se dezvoltă dintr-o dată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorință și multă conștientizare.

Dar, odată ce dobândesc acest sentiment că pot ce se deschide în fața lor, sunt gata să se angajeze într-o nouă viață.

sursa fotografiei: internet

În lipsa mea de apărare stă siguranța mea

Posted on by
Răspunde

Tu, cel care te simți amenințat de această lume haotică și capricioasă, doresc să-ți spun următorul lucru: lumea nu oferă nici o siguranță. E înrădăcinată în atac și toate promisiunile ei de pretinsă siguranță sunt amăgiri.

Lumea aceasta stârnește doar defensivitate, iar amenințarea duce la mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, îndreptățit în numele legitimei apărări.

Încleștarea tot mai strânsă care încătușază mintea, nu pare să aibă nici răgaz nici încetare. Mecanismele de apărare sunt prețul cel mai scump pe care îl cere eul. Senzația de amenințare pe care o încurajează lumea, e atât de intensă, încât îți pune mintea în cătușe grele de oțel. Ești robul ei.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoașterea lui Dumnezeu în viața ta. Apărarea e slăbiciune, ea proclamă că L-ai negat pe Dumnezeu.

Stai liniștit o clipă și gândește-te în liniște, ce apărare le poate fi mai necesară celor care sunt printre aleșii lui Dumnezeu? Oare nu crezi că El va face posibilă siguranța ta?

Sursa: „Curs de Miracole”

Sursa fotografie: internet

Lasă Lumina să spulbere întunericul din tine.

Posted on by
Răspunde

Semnul Crăciunului este o stea, o lumină în întuneric. Caut-o strălucind în tine, accept-o, pentru că a venit timpul Lui Hristos. Micul Iisus vine la mine și la tine, necerând nimic.

De acest Crăciun, dă-i Lui Dumnezeu tot ce te sperie, tot ce te întristează, tot ce te rănește, ca să te poți vindeca alături de El. Hai să sărbătorim vindecarea sufletelor noastre de frică, tristețe, ură și durere.

Nu lăsa deznădejdea să întunece bucuria Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos; toate cuvintele de spaimă să tacă și imaginile descurajante cu care ești deprins să dispară. Pruncul Iisus se naște pentru a ne preda lecția iubirii. Fii gazdă bună și primește-L în inima ta, lasă-L să intre să locuiască unde vrea El să stea, și prin primirea călduroasă pe care i-o faci, El îți va umple viața cu prezența Lui.

Sursa fotografie: internet

„Tu ești cea aleasă”

Posted on by
Răspunde

O copilă, căci despre ea este vorba, de o bunătate și inteligență copleșitoare. Ea, cea care purta haine umile dar avea o inimă uriașă, încânta prin ceea ce era, nu prin ce avea. O fecioară care a crescut în Sfânta Sfintelor, hrănită de îngerii Domnului, omagia existența, mulțumea soarelui și ploii, râsului și lacrimilor, dădea slavă Lui Dumnezeu pentru toate.

Într-o zi, când se ruga în cămăruța ei, un personaj dintr-o altă lume, i-a adus o veste. Inima i-a tresărit, ochii i s-au mărit de uimire, fiindcă a primit cea mai spectaculoasă invitație. Nu, nu era o invitație scrisă cu litere aurii, de calitate și frumos decorată, ci era o invitație de la suflet la suflet, care îi va schimba viața ei, dar și a lumii întregi. Se făcuse un concurs cu milioane de participanți, un concurs de frumusețe, însă din cea rafinată: frumusețea interioară; frumusețe pe care timpul nu o șterge, puterea nu o domină, iar banii nu pot să o cucerească niciodată.

„Tu ești cea aleasă. Iată, vei naște pe Fiul celui Preaînalt!”

Ea avea să fie femeia cea mai vestită din istorie, cea mai iubită și cea mai cinstită de-a lungul generațiilor, dar pe care faima nu a sedus-o. Nicicând nu s-a mai văzut o tânără atât de discretă, blândă, duioasă și puternică în același timp.

A acceptat invitația, ceea ce avea să îi aducă multe bucurii dar și dureri insuportabile. Nu s-a plâns, nu și-a arătat îngrijorarea, mai ales că în vremea aceea, o femeie necăsătorită și însărcinată, era omorâtă cu pietre, dar când pătrunde credința, rațiunea tace. Așa se face că din pronia Lui Dumnezeu, dreptul Iosif i-a fost aproape.

Acea tânără fecioară, atât de inocentă, plină de iubire, bucurie și speranță, a trebuit să traverseze deșertul, a fost umilită, abandonată, nevoită să simtă amărăciunea răutății oamenilor, ca să Îl nască pe Mântuitorul sufletelor noastre. Nu a născut în confort, nu exista sală de nașteri, nici măcar o toaletă nu a avut, ce să mai vorbim de medic, un pat moale sau prieteni care să îi fie alături. A fost greu, dar n-a primit aplauze, dimpotrivă, femeia aceea docilă și generoasă a simțit gustul umilinței și al respingerii. Dacă ar fi avut orgoliu, iar capacitatea ei de a iubi, nu ar fi fost sublimă, efectiv nu ar fi supraviețuit.

Oare cum e să Îl îngrijești pe copilul cel mai incredibil care s-a născut pe acest pământ? Cum să-i pui limite cuiva nelimitat? Cum să-l înveți să contemple natura pe Cel care a creat natura?

În aceste vremuri psihotice în care trăim, în care multe dintre noi avem cel puțin, confort, multe femei sunt deprimate. Ea a fost o femeie incredibilă, n-a abandonat, nu s-a predat. A înfruntat prejudecăți sociale, a rezistat lipsei de înțelegere și și-a stăpânit temerile. A fost alături de fiul ei până la final.

Mamă și fiu, a trăit alături de El cel mai nobil timp, fiecare învățau unul de la celălalt. El era disciplinat, harnic, fiu de tâmplar, lucra cu lemnul, cuiele și ciocanele, cu aceleași unelte care, într-o zi, aveau Să-l țintuiască pe cruce.

Ea Îl iubea atât de mult, încât nu putea să stea departe de el. L-a urmat peste tot, discretă, de la distanță, nu dorea atenție ci se bucura de El, văzând câtă lume Îl urmează, pe câți oameni îi vindeca, dar…lumea ei avea să se prăbușească din nou.

Fiul ei a fost trădat, prins și dus la judecată, umilit și răstignit. Fiul pe care ea l-a purtat pe brațe, acum era plin de sânge. Copilul ei a fost răstignit. Cea mai iubită dintre mame, a trăit un calvar, a fost cea mai mutilată dintre femei. Nici psihologia și nici psihiatria nu pot alina durerea unei mame, sau a unui tată care-și pierde fiul. Durerea îi era insuportabilă, fiul ei nu mai putea să o îmbrățișeze, să o aline.

Cea mai vestită între femei, a fost cea care a disprețuit cel mai mult faima, a fost atât de discretă, frumoasă și de senină! Nu voia laude, aplauze, ci doar să-și îmbrățișeze fiul în timp ce murea…, dar nu a avut acest drept.

Numele ei a fost Maria, pururea Fecioara Maria! Atât de simplu și atât de puternic!

Sursa fotografiei: internet

Anxietatea poate fi motivatoare între anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul

Posted on by
Răspunde

Anxietatea, la fel ca și stresul, poate fi prietenul nostru, iar nu inamicul nostru. Mult prea adesea devenim anxioși în legătură cu faptul că suntem anxioși. Ne temem să ne fie teamă, iar după un timp, e greu să mai știm care este adevărata problemă: motivul din cauza căruia am început să devenim anxioși, sau anxietatea că suntem anxioși. Eu aș numi-o intoleranța la frică.
O metaforă eficientă în acest sens, este cea a indicatorului de nivel redus de combustibil al mașinii. Atunci când se aprinde indicatorul de benzină, ni se amintește că nivelul acesteia este scăzut și că trebuie să realimentăm rezervorul. La fel, devenim anxioși atunci când trebuie să fim atenți la ceva, altfel vom rămâne fără benzină. Avem nevoie de îngrijorare ca să ne menținem în siguranță și productivi, pentru a funcționa cu toți cilindrii. Noi nu putem scăpa de frică: datorită fricii, specia umană a supraviețuit, de la începuturi, până azi. Gândește-te la următoarele:
Dacă nu ne-am îngrijora, am putea să traversăm oricând strada, riscând să fim loviți de o mașină.
Dacă nu am fi anxioși cu privire la performanța noastră la locul de muncă, am putea să ne relaxăm prea tare și astfel nu am fi bine pregătiți pentru o prezentare importantă, sau pentru o ședință.
Dacă nu am fi anxioși să ne luăm măsuri de siguranță atunci când conducem mașina sau mergem cu bicicleta, nu am fi suficient de prudenți, astfel încât să evităm accidentele.
Cred că ai prins ideea. Deci, anxietatea poate fi motivatoare intre anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul. Gândurile iritante și catastrofizante, ne trag în jos în loc să ne ridice, atunci când anxietatea ne controlează mintea, în loc noi să ne conducem propria minte.

Sursa fotografiei: internet

La ce folosesc rugăciunile?

Posted on by
Răspunde

Rugăciunea este un act de umilință. Pentru nivelurile inferioare ale conștiinței, rugăciunea este o încercare de a „primi” ceva pentru sine sau pentru alții, ca de exemplu un loc de muncă, sănătate, sau alte favoruri speciale.

Odată cu înălțarea în plan sufletesc, dispare această intenție de a-i cere Lui Dumnezeu ceva, iar actul rugăciunii devine o dedicare și nu o cerere.

Progresul pe scala conștiinței vine implicit și cu schimbarea accentului de pe egoism pe altruism, calitatea rugăciunii se modifică și ea spre dorința de a deveni un servitor al Domnului și un canal de transmitere a Voinței Sale, fără a încerca să specificăm însă cum anume ar trebui făcut acest lucru.

Mai curând decât cerere, rugăciunea devine abandonare, iar abandonarea înseamnă încredere, speranță, liniște, pace…

Multi tineri își pierd credința în Dumnezeu pentru că folosesc rugăciunea în care cer anumite lucruri și apoi sunt dezamăgiți când respectivele cerințe nu se împlinesc.

„Tristetețea dacă nu se rezolvă în lacrimi, obligă alte organe să plângă”

Posted on by
Răspunde

Într-una dintre lucrările sale, prof. dr. A. Păunescu-Podeanu, se referă la o categorie de bolnavi care constituie una dintre cele mai grele probleme ale practicii medicale: bolnavii care se plâng de diferite suferințe, dar la examinarea cărora medicul nu găsește nimic obiectiv patologic sau găsește prea puține date prin care să poată explica aceste suferințe; bolnavii ale căror tulburări de ordin subiectiv, lipsite de corespondent obiectiv evident, nu pot fi diagnosticați cu ușurință și lasă impresia că sunt creația unei minți tulburate.

Așadar, tensiunile emoționale, afective, de mică intensitate, dar permanente (care uneori pot fi conștiente, însă și inconștiente, obscure) în afară de explicația fiziologică, școala psihosomatică freudiană a dat explicații de ordin psihologic:procesul de conversie, fuga dintr-o situație morală intolerabilă, într-o boală fizică, refugiul inconștient în ea, în organic; suferințele morale, tensiunea afectivă, situația psihologică care apasă pe bolnav dispar sau se reduc apreciabil, când printr-un mecanism inconștient se convertesc în boală fizică. Se produce un fenomen de substituire morbidă, care canalizează suferința spre soma (trup), eliberându-l pe bolnav de chinurile suferințelor psihice, sufletești.

Așadar, boala fizică constituie expresia corporală a frământărilor psihicului, motivarea inconștientă a acestora și, in același timp, un mod compensator, substitutiv de a se sustrage, un mod de autopedepsire, un mod de a scăpa de o situație psihologică neplăcută, greu suportabilă( cum ar fi un complex de inferioritate, de frustrare sau de vinovăție), un mod de a atrage atenția și compasiunea celor din jur, de a capta interesul lor asupra propriei persoane.. S-ar putea spune că pacientul își ușurează starea de neliniște, greutățile morale, frământările sufletești, stările de tensiune emoțională, de neliniște, create de dificultățile familiale, sociale, materiale, sexuale, profesionale, sentimentale, prin devierea acestora înspre organe și apariția unor suferințe subiective, funcționale sau chiar organice .

Constatăm astfel, cât de complexe sunt resorturile profunde ale psihicului omenesc și cât de ample pot fi rezonanțele lui, ele întinzându-se dincolo de sistemul nervos, dincolo de viața psihică, debordând viața viscerală, în care pot determina cele mai variate și mai curioase tulburări, cele mai surprinzătoare manifestări, cele mai neobișnuite manifestări patologice.

In felul acesta trebuie interpretat și aforismul enunțat de psihiatrul Maudsley: „tristețea care nu se rezolvă cu lacrimi obligă alte organe să plângă”.

Este toleranța o virtute?

Posted on by
Răspunde

Auzim foarte des îndemnul de a fi toleranți. Ni se cere de foarte multe ori toleranță, dar a fi tolerant înseamnă că trebuie să treci cu vederea orice? Ar putea fi virtuos acela care tolerează violul, tortura sau asasinatul? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Mai întâi de toate este nevoie de cunoaștere. Adevărul primează și se impune tuturor, fără să impună nimic. Toleranța nu intervine decât în absența cunoașterii. Problema toleranței nu poate fi pusă decât în chestiuni de opinie, motiv pentru care această problemă este pusă atât de des. Ignorăm multe din lucrurile pe care nu le cunoaștem, iar de cele care ne stau la îndemână nu ținem seama.

A tolera înseamnă a accepta ceea ce am putea condamna, ceea ce am putea combate sau preîntâmpina. Asta ar însemna să renunțăm la o parte din propria putere, din propria voință de împotrivire. Toleranța nu are valoare decât atunci când funcționează împotriva propriului sine și în interesul celorlalți.

Nu poate fi vorba de toleranță atunci când n-ai nimic de pierdut, și cu atât mai puțin atunci când ai numai de câștigat. A tolera înseamnă a lua asupra ta. Toleranța pe socoteala altora nu mai este toleranță. A tolera suferința altora, a tolera nedreptatea careia nu tu îi ești victimă, a tolera oroarea care te ocolește, nu mai este toleranță; este egoism, este indiferență și chiar mai rău. A tolera un om care face mult rău semenilor înseamnă a-i deveni complice, iar aceasta nu se numeste toleranță, ci complicitate. Ura, furia și chiar violența sunt de preferat pasivității în fața ororii, în fața păcatului, în fața rușinoasei acceptări a răului.

Toleranța universală ar fi o toleranță a atrocităților.

Se poate vorbi de toleranță numai între anumite limite, limitele care sunt ale propriei ei supraviețuiri si ale păstrării condițiilor care o fac posibilă.  Este ceea ce Karl Popper numeste paradoxul tolerantei: „Dacă sunt de o toleranță infinită, chiar și față de intoleranți, și dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranți sfârșesc prin a dispărea, și odată cu ei piere si toleranța”.

Numim „toleranță” ceea ce, dacă am fi mai lucizi, mai generoși  și mai drepți, ar trebui să numim respect, simpatie, iubire. Este deci un cuvânt care ne convine pentru că ne lipsesc respectul și iubirea. Cuvântul „toleranță” nu ne dranjează decât prin faptul că ne arată ceea ce nu suntem. „Virtute măruntă”, după cum spunea Jankelevitch, a tolera nu constituie, desigur un ideal. Abauzit remarca că a fi  tolerant nu este un punct maxim, ci o condiție minimă.

Este de la sine înteles că sunt de preferat respectul si iubirea. S-a impus totuși cuvântul toleranță, pentru ca ne simțim mai putin în stare de respect sau de iubire, mai ales când vine vorba de adversarii noștri, ori tocmai pe ei îi vizează toleranța.

Toleranța, oricât de puțin atrăgător ar suna cuvântul, rămâne o soluție acceptabilă în așteptarea a ceva mai bun. Până când oamenii ar putea să se iubească, sau pur și simplu să se cunoască și să se înteleagă, să fie fericiți că au început să se suporte.

Toleranța este deci o etapă provizorie.

Evident ca acest compromis este de durata; dacă provizoratul toleranței ar înceta, mi-e teamă că i-ar lua locul nu dragostea, ci barbaria. Toleranța, ca virtute măruntă, joacă în viața noastră colectivă, același rol pe care îl joacă politețea în relațiile interpersonale. Nu e chiar un ideal, dar înseamnă totuși ceva.

Să nu mai vorbim de faptul că uneori trebuie să tolerăm ceea ce nu vrem nici sa respectăm, nici să iubim. Lipsa de respect nu este întotdeauna o greșală, după cum există anumite forme de ură care sunt foarte aproape de virtute. Există lucruri intolerabile, după cum am scris mai sus, pe care trebuie să le combatem.

Toleranța este o virtute măruntă, dar în lipsă de altceva, convenabilă.

Așa cum simplitatea este virtutea ințelepților și înțelepciunea sfinților, despre toleranță se poate spune că este virtutea celor care nu sunt nici una , nici alta. Virtute măruntă dar necesară. Înțelepciune măruntă, dar accesibilă.

Ce se întâmplă când încercăm să ne controlăm somnul

Posted on by
Răspunde

Nu ne putem controla somnul. Nu ne putem controla decât pregătirea fizică și psihică pentru somn. Ne putem deschide către somn, renunțând la orice frământare. Asta e tot ce avem de făcut pentru a ne pregăti de somn. Orice efort de a forța apariția somnului poate avea rezultatul opus. Efortul ne poate ține treji.
Suntem obișnuiți să credem că „dacă nu reușești de prima dată, trebuie să continui”. Asemenea îndemnuri sunt valabile în zonele în care putem controla lucrurile. De exemplu, dacă exersăm, putem ajunge să alergăm mai repede. Perseverența nu aduce rezultate și în zonele în care nu deținem controlul conștient asupra situației. În plus, efortul poate fi și contraproductiv: în loc să ne ajute, efortul suplimentar ne stă în cale.
Dacă nu reușim să adormim ușor și repede, vocea condiționării sociale ne va șopti: „Nu te străduiești destul!” Efortul susținut a dat roade pe multe planuri ale vieții noastre. Ne-a ajutat să absolvim un curs sau să promovăm la locul de muncă. Prin urmare, am ajuns sa credem în succesul obținut prin muncă.
Totuși, oricât de contraintuitiv ar părea, exact asta trebuie sa facem atunci când vrem să adormim. Vorba proverbului: „Poți ademenii un cal să vină la apă, dar nu îl poți obliga să și bea”. Mintea conștientă ne poate aduce la pat, dar nu ne poate face să adormim. Ea trebuie să învețe să se dea la o parte din calea somnului și să-i permită naturi să-și urmeze cursul.

sursa fotografiei: internet