„Tristetețea dacă nu se rezolvă în lacrimi, obligă alte organe să plângă”

Într-una dintre lucrările sale, prof. dr. A. Păunescu-Podeanu, se referă la o categorie de bolnavi care constituie una dintre cele mai grele probleme ale practicii medicale: bolnavii care se plâng de diferite suferințe, dar la examinarea cărora medicul nu găsește nimic obiectiv patologic sau găsește prea puține date prin care să poată explica aceste suferințe; bolnavii ale căror tulburări de ordin subiectiv, lipsite de corespondent obiectiv evident, nu pot fi diagnosticați cu ușurință și lasă impresia că sunt creația unei minți tulburate.

Așadar, tensiunile emoționale, afective, de mică intensitate, dar permanente (care uneori pot fi conștiente, însă și inconștiente, obscure) în afară de explicația fiziologică, școala psihosomatică freudiană a dat explicații de ordin psihologic:procesul de conversie, fuga dintr-o situație morală intolerabilă, într-o boală fizică, refugiul inconștient în ea, în organic; suferințele morale, tensiunea afectivă, situația psihologică care apasă pe bolnav dispar sau se reduc apreciabil, când printr-un mecanism inconștient se convertesc în boală fizică. Se produce un fenomen de substituire morbidă, care canalizează suferința spre soma (trup), eliberându-l pe bolnav de chinurile suferințelor psihice, sufletești.

Așadar, boala fizică constituie expresia corporală a frământărilor psihicului, motivarea inconștientă a acestora și, in același timp, un mod compensator, substitutiv de a se sustrage, un mod de autopedepsire, un mod de a scăpa de o situație psihologică neplăcută, greu suportabilă( cum ar fi un complex de inferioritate, de frustrare sau de vinovăție), un mod de a atrage atenția și compasiunea celor din jur, de a capta interesul lor asupra propriei persoane.. S-ar putea spune că pacientul își ușurează starea de neliniște, greutățile morale, frământările sufletești, stările de tensiune emoțională, de neliniște, create de dificultățile familiale, sociale, materiale, sexuale, profesionale, sentimentale, prin devierea acestora înspre organe și apariția unor suferințe subiective, funcționale sau chiar organice .

Constatăm astfel, cât de complexe sunt resorturile profunde ale psihicului omenesc și cât de ample pot fi rezonanțele lui, ele întinzându-se dincolo de sistemul nervos, dincolo de viața psihică, debordând viața viscerală, în care pot determina cele mai variate și mai curioase tulburări, cele mai surprinzătoare manifestări, cele mai neobișnuite manifestări patologice.

In felul acesta trebuie interpretat și aforismul enunțat de psihiatrul Maudsley: „tristețea care nu se rezolvă cu lacrimi obligă alte organe să plângă”.

Depresiile psihice

Depresiile psihice sunt caracterizate de o stare de deprimare profundă resim’ită de bolnav ca o durere morală asociată cu o lentoare în gândire și în activitate. Simptomele de o importanță deosebită sunt: lipsa de interes și plăcere a bolnavului depresiv, scăderea reactivității emoționale, lentoarea în activitate, variația diurnă a simptomatologiei, care este mai accentuată dimineața, insomnia tardivă, lipsa poftei de mâncare, scăderea în greutate, absența libidoului, idei de culpabilitate, devalorizare a propriei persoane, o atitudine pesimistă față de viitor și idei, sau acte de auto-agresiune sau de suicid..

Depresia mascată

Depresia se instalează treptat în viața noastră și adesea glumim pe seama ei. Începe ca lipsă de chef, o ușoară lene, ca treptat să ducă la izolare, modificări ale poftei de mâncare, modificări ale somnului și lipsa interesului pentru orice fel de activitate.
Părerea despre noi este din ce în ce mai proastă și ni se pare că nu mai suntem în stare de nimic. Nu mai vedem nici o cale de a ne rezolva problemele, peisajul din jurul nostru devine alb negru, iar tristețea ne apasă din ce în ce mai tare. Credem că suferința e doar a noastră, însă îi afectează și pe cei din jur. Consolările și încurajările sunt fără rost, iar noi suntem din ce în ce mai convinși că viața nu mai merita trăită.


Depresia mascată este acea depresie ascunsă de o tulburare organică. Tabloul clinic al acestui tip de depresie este dominat de simptome somatice, cele mai frecvente fiind durerile abdominale intense cu caracter colicativ, constipație, inapetență, scădere ponderală. Alte simptome asociate sunt cefaleea, durerile lombare, palpitațiile, durerile gastro-urinare, crampele si furnicăturile. Acest tip de pacienți sunt mari consumatori de servicii medicale, prezentându-se la medici de diverse specialități, în regim de urgență, și ajung doar în final la psiholog sau psihiatru, din cauza absenței substratului organic pentru suferințele pe care le acuză. În acest caz, nu depresia este însoțită de durerea trupeasca, ci suferința trupească este însoțită de simptomele depresiei. Numele de depresie mascată se datorează simptomelor cheie, respectiv dispoziția depresivă și lentoare.
Specialiștii consideră că acest tip de depresie se apropie de ceea ce numim „depresia patimă” : consum de alcool, droguri, obsesia corpului ca un adevărat mit al modernității, certuri, divorțuri, conflicte, boli cu încărcătură depresivă. În perspectiva patristică, acest tip de depresie ar putea fi considerat o „depresie păcat”, prin abandonarea divinului din om si a iubirii divine.
Sursa: „Depresia intre stiinta si credinta”. Petronela Nistor

sursa fotografiei: internet

Nu te teme când te doare. Teme-te când nu simți nimic.

Depresia clinică este o stare de tristețe sau amărăciune care persistă pe perioade îndelungate.
Dacă te duci la doctor îți vede simptomele depresiei, îți dă pastile care să îți inhibe emoțiile de tristețe și amărăciune. Problema cu aceste medicamente e că ele nu știu să inhibe anumite emoții, ci le inhibă pe toate.
Astfel, luând pastile pentru a trata emoțiile negative, nu le mai poți trăi nici pe cele pozitive.
Când îți antrenezi mușchiul pentru a crește, fibra musculară se rupe și ai febră musculară. Când nu este antrenat, mușchiul se atrofiază. Sufletul funcționeaza la fel. Dacă te doare, înseamnă că ești în creștere. Dacă nu simți nimic, ești pe moarte. Nu te teme când te doare. Teme-te când nu simți nimic.
Cu toții ne dorim să fim fericiți însă nu există fericire și împlinire fără evoluție. Nu poți compune o simfonie doar cu note înalte și nu poți vedea frumusețile lumii, adevărurile lumii doar in culori calde. La fel, nu poți construi o viață de om doar cu emoții pozitive.

sursa fotografiei: internet

Sinuciderea pasivă

Suicidul pasiv îmbracă numeroase forme, regăsindu-se în statistici sub aparența accidentelor de mașină sau a incapacității de a se da la o parte din fața unei mașini. Dintr-un motiv sau altul, individului respectiv nu i-a păsat suficient de mult încât să-și ia precauțiile necesare, nu i-a păsat îndeajuns cât să țină la viața sa ori n-a prețuit-o într-atât încât să-i pese de ea și s-o păstreze. Suicidul pasiv mai poate lua înfățișarea persoanei care nu acorda atenție afecțiunii de care suferă. Este cazul diabeticului care nu ține în niciun fel cont de regimul recomandat sau de modul în care trebuie să-și administreze insulina, iar corpul începe să aibă fel de fel de reacții determinate de aportul de insulină, de supradozarea ei, ajungând până la coma diabetică și la internări în spital de trei, patru, cinci ori în stare comatoasă, până când este prea târziu să se mai poată interveni într-un fel și bolnavul moare.
În adicții, acest fenomen este cel mai adesea întâlnit sub forma supradozelor. Cum își poate calcula greșit doza cineva care consumă diferite medicamente de douăzeci de ani, ca să ajungă să moară în urma unei supradoze? Se cunosc cazuri de farmaciști care și-au pregătit de mii de ori singuri dozele de medicamente și care au murit ca urmare a supradozării; au fost numite „morți accidentale”.
În cazul unui accident de mașină provocat de un șofer neatent, adevărata cauză o constituie lipsa dorinței de a mai trăi. Neglijența în a urma recomandările medicului sau de a avea grijă de propria sănătate, dezvăluie o epuizare a energiei care are drept consecință o lipsă de însuflețire ce pornește din sentimentul de a fi prins în capcană. Își face apariția deprecierea propriei persoane, după care individul se descurajează și începe să caute instinctiv o cale de ieșire pentru a nu se simți vinovat. Nu te simți vinovat dacă mori în urma unei come diabetice. Nici dacă nu te străduiești în niciun fel să-ți schimbi stilul de viață pentru a preveni un infarct.
Ce-ar fi, însă, dacă viața noastră ar merita, oricum trăită?
Trebuie să reevaluăm importanța și sensul propriei vieți, întrebându-ne ce anume are o valoare suficient de semnificativă pentru noi ca sa ne protejeze în fața pierderilor si dezamăgirilor. Din acea înțelegere interioară pornește apoi reevaluarea relației dintre corp, minte și suflet, fiindcă mintea este aceea care ne stabilește țelurile si obiectivele.

sursa fotografiei: internet