În lipsa mea de apărare stă siguranța mea

Tu, cel care te simți amenințat de această lume haotică și capricioasă, doresc să-ți spun următorul lucru: lumea nu oferă nici o siguranță. E înrădăcinată în atac și toate promisiunile ei de pretinsă siguranță sunt amăgiri.

Lumea aceasta stârnește doar defensivitate, iar amenințarea duce la mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, îndreptățit în numele legitimei apărări.

Încleștarea tot mai strânsă care încătușază mintea, nu pare să aibă nici răgaz nici încetare. Mecanismele de apărare sunt prețul cel mai scump pe care îl cere eul. Senzația de amenințare pe care o încurajează lumea, e atât de intensă, încât îți pune mintea în cătușe grele de oțel. Ești robul ei.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoașterea lui Dumnezeu în viața ta. Apărarea e slăbiciune, ea proclamă că L-ai negat pe Dumnezeu.

Stai liniștit o clipă și gândește-te în liniște, ce apărare le poate fi mai necesară celor care sunt printre aleșii lui Dumnezeu? Oare nu crezi că El va face posibilă siguranța ta?

Sursa: „Curs de Miracole”

Sursa fotografie: internet

„Tu ești cea aleasă”

O copilă, căci despre ea este vorba, de o bunătate și inteligență copleșitoare. Ea, cea care purta haine umile dar avea o inimă uriașă, încânta prin ceea ce era, nu prin ce avea. O fecioară care a crescut în Sfânta Sfintelor, hrănită de îngerii Domnului, omagia existența, mulțumea soarelui și ploii, râsului și lacrimilor, dădea slavă Lui Dumnezeu pentru toate.

Într-o zi, când se ruga în cămăruța ei, un personaj dintr-o altă lume, i-a adus o veste. Inima i-a tresărit, ochii i s-au mărit de uimire, fiindcă a primit cea mai spectaculoasă invitație. Nu, nu era o invitație scrisă cu litere aurii, de calitate și frumos decorată, ci era o invitație de la suflet la suflet, care îi va schimba viața ei, dar și a lumii întregi. Se făcuse un concurs cu milioane de participanți, un concurs de frumusețe, însă din cea rafinată: frumusețea interioară; frumusețe pe care timpul nu o șterge, puterea nu o domină, iar banii nu pot să o cucerească niciodată.

„Tu ești cea aleasă. Iată, vei naște pe Fiul celui Preaînalt!”

Ea avea să fie femeia cea mai vestită din istorie, cea mai iubită și cea mai cinstită de-a lungul generațiilor, dar pe care faima nu a sedus-o. Nicicând nu s-a mai văzut o tânără atât de discretă, blândă, duioasă și puternică în același timp.

A acceptat invitația, ceea ce avea să îi aducă multe bucurii dar și dureri insuportabile. Nu s-a plâns, nu și-a arătat îngrijorarea, mai ales că în vremea aceea, o femeie necăsătorită și însărcinată, era omorâtă cu pietre, dar când pătrunde credința, știința tace. Așa se face că din pronia Lui Dumnezeu, dreptul Iosif i-a fost aproape.

Acea tânără fecioară, atât de inocentă, plină de iubire, bucurie și speranță, a trebuit să traverseze deșertul, a fost umilită, abandonată, nevoită să simtă amărăciunea răutății oamenilor, ca să Îl nască pe Mântuitorul sufletelor noastre. Nu a născut în confort, nu exista sală de nașteri, nici măcar o toaletă nu a avut, ce să mai vorbim de medic, un pat moale sau prieteni care să îi fie alături. A fost greu, dar n-a primit aplauze, dimpotrivă, femeia aceea docilă și generoasă a simțit gustul umilinței și al respingerii. Dacă ar fi avut orgoliu, iar capacitatea ei de a iubi, nu ar fi fost sublimă, efectiv nu ar fi supraviețuit.

Oare cum e să Îl îngrijești pe copilul cel mai incredibil care s-a născut pe acest pământ? Cum să-i pui limite cuiva nelimitat? Cum să-l înveți să contemple natura pe Cel care a creat natura?

În aceste vremuri psihotice în care trăim, în care multe dintre noi avem cel puțin, confort, multe femei sunt deprimate. Ea a fost o femeie incredibilă, n-a abandonat, nu s-a predat. A înfruntat prejudecăți sociale, a rezistat lipsei de înțelegere și și-a stăpânit temerile. A fost alături de fiul ei până la final.

Mamă și fiu, a trăit alături de El cel mai nobil timp, fiecare învățau unul de la celălalt. El era disciplinat, harnic, fiu de tâmplar, lucra cu lemnul, cuiele și ciocanele, cu aceleași unelte care, într-o zi, aveau Să-l țintuiască pe cruce.

Ea Îl iubea atât de mult, încât nu putea să stea departe de el. L-a urmat peste tot, discretă, de la distanță, nu dorea atenție ci se bucura de El, văzând câtă lume Îl urmează, pe câți oameni îi vindeca, dar…lumea ei avea să se prăbușească din nou.

Fiul ei a fost trădat, prins și dus la judecată, umilit și răstignit. Fiul pe care ea l-a purtat pe brațe, acum era plin de sânge. Copilul ei a fost răstignit. Cea mai iubită dintre mame, a trăit un calvar, a fost cea mai mutilată dintre femei. Nici psihologia și nici psihiatria nu pot alina durerea unei mame, sau a unui tată care-și pierde fiul. Durerea îi era insuportabilă, fiul ei nu mai putea să o îmbrățișeze, să o aline.

Cea mai vestită între femei, a fost cea care a disprețuit cel mai mult faima, a fost atât de discretă, frumoasă și de senină! Nu voia laude, aplauze, ci doar să-și îmbrățișeze fiul în timp ce murea…, dar nu a avut acest drept.

Numele ei a fost Maria, pururea fecioara Maria! Atât de simplu și atât de puternic!

Sursa fotografiei: internet

La ce folosesc rugăciunile?

Rugăciunea este un act de umilință. Pentru nivelurile inferioare ale conștiinței, rugăciunea este o încercare de a „primi” ceva pentru sine sau pentru alții, ca de exemplu un loc de muncă, sănătate, sau alte favoruri speciale.

Odată cu înălțarea în plan sufletesc, dispare această intenție de a-i cere Lui Dumnezeu ceva, iar actul rugăciunii devine o dedicare și nu o cerere.

Progresul pe scala conștiinței vine implicit și cu schimbarea accentului de pe egoism pe altruism, calitatea rugăciunii se modifică și ea spre dorința de a deveni un servitor al Domnului și un canal de transmitere a Voinței Sale, fără a încerca să specificăm însă cum anume ar trebui făcut acest lucru.

Mai curând decât cerere, rugăciunea devine abandonare, iar abandonarea înseamnă încredere, speranță, liniște, pace…

Multi tineri își pierd credința în Dumnezeu pentru că folosesc rugăciunea în care cer anumite lucruri și apoi sunt dezamăgiți când respectivele cerințe nu se împlinesc.

Este toleranța o virtute?

Auzim foarte des îndemnul de a fi toleranți. Ni se cere de foarte multe ori toleranță, dar a fi tolerant înseamnă că trebuie să treci cu vederea orice? Ar putea fi virtuos acela care tolerează violul, tortura sau asasinatul? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Mai întâi de toate este nevoie de cunoaștere. Adevărul primează și se impune tuturor, fără să impună nimic. Toleranța nu intervine decât în absența cunoașterii. Problema toleranței nu poate fi pusă decât în chestiuni de opinie, motiv pentru care această problemă este pusă atât de des. Ignorăm multe din lucrurile pe care nu le cunoaștem, iar de cele care ne stau la îndemână nu ținem seama.

A tolera înseamnă a accepta ceea ce am putea condamna, ceea ce am putea combate sau preîntâmpina. Asta ar însemna să renunțăm la o parte din propria putere, din propria voință de împotrivire. Toleranța nu are valoare decât atunci când funcționează împotriva propriului sine și în interesul celorlalți.

Nu poate fi vorba de toleranță atunci când n-ai nimic de pierdut, și cu atât mai puțin atunci când ai numai de câștigat. A tolera înseamnă a lua asupra ta. Toleranța pe socoteala altora nu mai este toleranță. A tolera suferința altora, a tolera nedreptatea careia nu tu îi ești victimă, a tolera oroarea care te ocolește, nu mai este toleranță; este egoism, este indiferență și chiar mai rău. A tolera un om care face mult rău semenilor înseamnă a-i deveni complice, iar aceasta nu se numeste toleranță, ci complicitate. Ura, furia și chiar violența sunt de preferat pasivității în fața ororii, în fața păcatului, în fața rușinoasei acceptări a răului.

Toleranța universală ar fi o toleranță a atrocităților.

Se poate vorbi de toleranță numai între anumite limite, limitele care sunt ale propriei ei supraviețuiri si ale păstrării condițiilor care o fac posibilă.  Este ceea ce Karl Popper numeste paradoxul tolerantei: „Dacă sunt de o toleranță infinită, chiar și față de intoleranți, și dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranți sfârșesc prin a dispărea, și odată cu ei piere si toleranța”.

Numim „toleranță” ceea ce, dacă am fi mai lucizi, mai generoși  și mai drepți, ar trebui să numim respect, simpatie, iubire. Este deci un cuvânt care ne convine pentru că ne lipsesc respectul și iubirea. Cuvântul „toleranță” nu ne dranjează decât prin faptul că ne arată ceea ce nu suntem. „Virtute măruntă”, după cum spunea Jankelevitch, a tolera nu constituie, desigur un ideal. Abauzit remarca că a fi  tolerant nu este un punct maxim, ci o condiție minimă.

Este de la sine înteles că sunt de preferat respectul si iubirea. S-a impus totuși cuvântul toleranță, pentru ca ne simțim mai putin în stare de respect sau de iubire, mai ales când vine vorba de adversarii noștri, ori tocmai pe ei îi vizează toleranța.

Toleranța, oricât de puțin atrăgător ar suna cuvântul, rămâne o soluție acceptabilă în așteptarea a ceva mai bun. Până când oamenii ar putea să se iubească, sau pur și simplu să se cunoască și să se înteleagă, să fie fericiți că au început să se suporte.

Toleranța este deci o etapă provizorie.

Evident ca acest compromis este de durata; dacă provizoratul toleranței ar înceta, mi-e teamă că i-ar lua locul nu dragostea, ci barbaria. Toleranța, ca virtute măruntă, joacă în viața noastră colectivă, același rol pe care îl joacă politețea în relațiile interpersonale. Nu e chiar un ideal, dar înseamnă totuși ceva.

Să nu mai vorbim de faptul că uneori trebuie să tolerăm ceea ce nu vrem nici sa respectăm, nici să iubim. Lipsa de respect nu este întotdeauna o greșală, după cum există anumite forme de ură care sunt foarte aproape de virtute. Există lucruri intolerabile, după cum am scris mai sus, pe care trebuie să le combatem.

Toleranța este o virtute măruntă, dar în lipsă de altceva, convenabilă.

Așa cum simplitatea este virtutea ințelepților și înțelepciunea sfinților, despre toleranță se poate spune că este virtutea celor care nu sunt nici una , nici alta. Virtute măruntă dar necesară. Înțelepciune măruntă, dar accesibilă.

De unde vine intristarea?

Intristarea este de obicei urmare a gandurilor manioase ori a nereusitei de a satisface o oarece patima. Ca atare, cel ce isi va birui poftele si patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa si intristarea. Astfel cel infranat nu se va intrista ca a ramas fara pranz, cel feciorelnic- ca nu i-a reusit fapta murdara la care se gandise intr-o clipa de intunecare a mintii, cel manios- ca n-a avut prilejul sa se razbune, iar cel smerit cugetator- ca e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va intrista nici daca va ramane fara ultimul banut.
Cu oamenii patimasi se intampla insa ca intristarea vine asupra lor fara vreo pricina vazuta. Atunci, zice Cuviosul Ioan Casian, „prin inraurirea subtire a vrasmasului suntem supusi unui asemenea necaz ca nu putem sa primim cu obisnuita placere nici macar cercetarea (vizita) oamenilor la care tinem si a rudelor noastre, si orice ne-ar spune acestia intr-o discutie cuviincoasa ni se pare ca vine la vreme nepotrivita si ca e de prisos…”
Totusi, aceasta dovedeste numai ca intristarea nu-si are intotdeauna pricinile in surse exterioare. Nu. Inauntrul nostru, in adancul inimii, stau semintele ascunse ale patimilor, care indata ce se revarsa asupra sufletului ploaia ispitelor, dau indata mladite si roade.

Nu trebuie sa fugim de oameni ca sa evitam intristarea. Ce-i drept, nu poate sa scape de tulburare omul care traieste in lume si intra mereu in contact cu persoane care sunt stapanite de rautate, dar gandul ca simpla schimbare a locului aduce usurare este gresit. Schimband mediul, omul schimba doar pricinile care-i starnesc patimile. Nu asta ii trebuie, ci rabdare si curatia inimii.

Mijloacele pozitive prin care se taie din radacina aceasta patima sunt:rugaciunea,milostenia si neagonisirea. Absolut indispensabil pentru fiecare crestin este mersul la slujbe, mai ales in zilele de duminica si de prazic, precum si participarea la Tainele Bisericii. In rugaciunea pe care o citeste preotul inainte de spovedanie exista cuvintele acestea: de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie sa ne apropiem cu frangere de inima, cu credinta adanca si cu nadejde in mila lui Dumnezeu.
Trebuie ca omul sa citeasca Sfanta Scriptura, mai ales Evanghelia, si sa implineasca poruncile lui Hristos ce sunt cuprinse acolo. O mare bucurie aduc crestinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Sa pastram in inimile noastre minunatele si marile cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: Pururea bucurati-va. Neincetat rugati-va. Intru toate multumiti, caci aceasta este voia lui Dumnezeu intru Iisus Hristos pentru voi.

Dr.Dimitri Avdeev
Depresia ca patima si ca boala

Despre om si despre faptul ca, fiind prin fire o fiinta morala, este prin urmare si o fiinta religioasa.

Despre om si despre faptul ca, fiind prin fire o fiinta morala, este prin urmare si o fiinta religioasa

Aceste doua trasaturi sunt insusiri esentiale si virtuti innascute. Aceste virtuti sunt marturisite de ansamblul vietii sociale. Faptul de a trai intr-o societate se arata ca absolut necesar, in vederea conservarii, dezvoltarii si progresului omului.Asa cum moralitatea este o virtute innascuta pentru om si se arata a fi absolut necesara in vederea conservarii, dezvoltarii si progresului sau, la fel si reliogizitatea este virtute innascuta pentru om si se arata a fi absolut necesara in vederea sustinerii legii morale;asadar inseamna ca legea religioasa reiese din legea morala si ca religiozitatea reiese din moralitatea omului.Morala este legatura care asigura coeziunea societatii si pazitoarea bunurilor acesteia, iar religia este paznicul legii morale. Aceasta putere a religiei confirma necesitatea sa absoluta; caci, de vreme ce omul este prin fire o fiinta sociala, iar societatea, in lipsa principiilor morale, se dezintegreaza si se descompune, urmeaza, in mod necesar, ca omul, fiind creat social, a fost creat si moral: iar daca este moral, este, asadar si religios; pentru ca in lipsa religiei este cu neputinta sa existe morala.
Religia este calauza hotararilor si gandurilor omului, conducandu-l la implinirea lor. Fara religie, omul este un mister de neinteles. Facultatea intelectuala si capacitatea de autodeterminare, in lipsa religiei si a legii morale, nu-i confera o demnitate aparte in randul vietuitoarelor: nu-l ridica intr-o pozitie superioara anume, nici nu-i acorda vreun privilegiu, astfel incat sa se laude si sa se mandreasca cu acestea in fata celorlalte fiinte;pentru ca ratiunea fara morala, fara principii morale devine un instrument si o unealta a stricaciunii si depravarii si-l conduce pe om la indobitocire, facandu-l mai feroce decat animalele salbatice.
Fara religie, omul ajunge sa-si perverteasca caracterul creat dupa chipul lui Dumnezeu, nimicind frumusetea chipului care a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu.
Fara religie, omul se leapada de ideile nobile despre bine, frumos, dreptate si adevar, si cade in stapanirea pornirilor animalice, aflate in firea sa, care nu-i mai lasa nici o urma de noblete; fara religie, omul ajunge dusman al binelui si il conduc pe om spre un sfarsit bine-randuit.
Puterea religiei este un veritabil frau moral care struneste patimile, instinctele si dorintele, calauzind in chip sigur umanitatea.
Omul,neputand sa ajunga in alt chip sa se inalte la locul sau de cinste, decat numai prin intermediul religiei-detinatoarea capacitatii de a-l forma moral, se arata a fi o fiinta religioasa.
Cu adevarat, omul este o fiinta religioasa.
„Sfantul Nectarie din Eghina”

Religia- o sursa extrem de eficienta de consolare, de extaz si de certitudini morale

Religia- o sursa extrem de eficienta de consolare, de extaz si de certitudini morale.

Religia le-a ofertit oamenilor timp de mai multe secole posibilitatea de a intelege fenomene importante si, in acelasi timp, misterioase, ajutandu-i sa le faca fata si sa se adapteze situatiilor.
Religia este foarte potrivita pentru furnizarea raspunsurilor la intrebari legate de sensul vietii. Din unele puncte de vedere este chiar sursa cea mai potrivita. Era moderna a fost martora mai multor tendinte sociale care pareau sa slabeasca puterea religiei. Am putea trage concluzia eronata ca religia pierde teren dar la investigarea mai atenta a convingerilor religioase arata ca ele continua sa fie foarte puternice.
Era moderna a fost afectata de o serie de conflicte dintre stiinta si religie, insa cand vorbim despre sens, stiinta este ineficienta in raport cu religia. Religia constituie un sprijin puternic in gestionarea starilor afective, cum ar fi de exemplu cazurile in care individul se confrunta cu traume majore dar isi pastreaza credinta in valorile supreme. De asemenea, religia sustine reguli morale care ii ajuta pe oameni sa-si controleze comportamentul. Stiinta nu ne prea sprijina in niciuna dintre aceste probleme. Daca oamenii ar abandona religia, ei ar pierde o sursa extrem de eficienta de consolare, de extaz si de certitudini morale.
Religia le ofera oamenilor sansa de a putea crede in ceva-de obicei, un set de doctrine despre realitatea naturala si supranaturala care ii ajuta sa inteleaga contextul mai larg in care traiesc. Pe de alta parte, religia ne ofera si o comunitate care ne ajuta sa simtim ca viata noastra face parte dintr-o miscare mai ampla sau ca apartinem unui grup de oameni cu convingeri ca ale noastre.
Religia este o modalitate foarte eficienta ( mai eficienta decat stiinta) de a gestiona starile afective, iar daca o persoana abandoneaza religia, va trebui sa gaseasca ceva la fel de puternic ca sa o inlocuiasca.

Rugaciunea – terapia tamaduitoare

In traditia crestina, cele doua mari instrumente de purificare sufleteasca sunt postul si rugaciunea. Veritabile arme de lupta impotriva bolilor, necazurilor si greutatilor, postul si rugaciunea reprezinta, inainte de toate, o lupta cu propriile slabiciuni, o lupta in care luptam sa fim noi stapani pe instinctele si patimile noastre, nu ele sa ne conduca pe noi.
Putem spune ca postul si rugaciunea sunt armele cu care sufletul nostru lupta pentru el insusi si apoi pentru a dobandi cele cerute.
Prin rugaciune ne interiorizam, iar atunci obtinem linistea. Este momentul tainic, prin simplitatea sa, in care ne intoarcem catre noi si catre Dumnezeu. Atunci cand ne rugam, pasim spre ceea ce se cheama „logica inefabila a inimii”, pentru ca, asa cum spunea Blaise Pascal, inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.
Rugaciunea este puntea care se deschide atunci cand alegem sa coboram in linistea si pacea care SIGUR se afla in sufletul nostru.
In aceasta perioada a Postului Mare, rugaciunea capata o dimensiune inimaginabila, datorita efectelor curative asupra corpului, si mai ales asupra sufletului. A te ruga in timpul postului, inseamna a te curata de tot ceea ce este stiut si nestiut de mintea noastra, dar care ne impovareaza viata. Activitatea spirituala intensa din aceasta perioada aduce modificari binefacatoare, atat anatomice, cat si functionale ale intregului corp.
Atunci cand prin rugaciune nu intelegem doar simpla recitare mecanica a unor formule, ci o intelegem ca pe o stare de inaltare spirituala, ca pe o stare sublima de contact cu Dumnezeu, cu implinirea si linistea, atunci indumnezeim sufletul, iar rugaciunea noastra are sansa de a se materializa.
Aceasta perioada benefica spiritual este sansa fiecaruia dintre noi de a investi in starea de bine a sufletului si a vietii pe care o traim.
Haideti sa ne rugam acum! Amanarea nu vine de la Dumnezeu! Suntem liberi sa alegem. Putem alege o viata mai buna si mai usoara! Si putem alege sa ne rugam astfel, chiar aici, chiar acum!

Neurastenia

Neurastenia este considerata cea mai frecventa forma de nevroza. Aceasta maladie se manifesta prin slabiciune nervoasa, irascibilitate, impulsivitate, mergand pana la profunda epuizare a fortelor vitale ale omului. Se trezesc focarele infectioase ce dormitau, incep sa dea semne de viata colecistita, gastrita, ulcerul gastric sau duodenal. Aceasta boala reprezinta un catalizator care grabeste dezvoltarea patologiei somatice.
Neurastenia poate fi considerata polul opus blandetii, smereniei, rabdarii si pacii interioare a sufletului.
Va puteti inchipui neurasteniat un om smerit, bun, rabdator?

„Irascibilitatea vine din necunoasterea de sine, din trufie, precum si din faptul ca nu ne gandim la puternica vatamare a firii noastre si ca prea putin L-am cunoscut pe blandul si smeritul Iisus.” (Sfantul Ioan de Kronstandt)
Cel mai bun medicament pentru neurastenie este un mod crestinesc de viata, cu purtarea rabdatoare a crucii date de Dumnezeu, cu recunostinta fata de El pentru toate, cu smerenie.

Dr. Dimitri Avdeev

Teama ucide iubirea!

Aristotel afirma ca pe cat se teme cineva, pe atat de putin iubeste, si pe cat de mult iubeste, pe atat de putin se teme.
Asa se poate distinge diferenta dintre frica de Dumnezeu si teama de Dumnezeu.
In relatia cea buna cu Dumnezeu nu exista teama. Teama este sora mai mica a urii. Numai actiunea le deosebeste. Ura ataca dezlantuind intunecate furii – teama sufoca ucigas cu tenebroasele ei spaime.
„Am auzit glasul Tau in rai si m-am temut, caci sunt gol, si m-am ascuns”, spunea Adam inspaimantat cand Dumnezeu il striga indata dupa ce savarseste pozna cea mare a neascultarii.
Teama, asadar, contine spaime, in timp ce frica are doar un amestec delicat si complex de duioasa ingrijorare si blanda prevedere.
Esti prevazator atunci cand iubesti sau cand vrei sa castigi ori sa pastrezi dragostea cuiva. Te ingrijoreaza orice fapt si oricare gest care ar putea sa il mahneasca.
Cel ce se teme asteapta mereu sa fie pedepsit. Pentru cei ce se tem, Dumnezeu este cel ce pedepseste, iar pentru cei cu frica de El, Dumnezeu ii iubeste.
„Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!”
Iata cum ne cheama Dumnezeu sa ne unim cu Sine, cinand laolalta.
„…Iata, frica de Dumnezeu, aceasta este intelepciunea, iar in departarea de cel rau sta priceperea”, ii spune Dumnezeu omului in Cartea lui Iov,28,28.
„Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii”, constata Solomon in Pildele sale 1,7.
Altfel spus, teama este o forma camuflata a subminarii relatiei de iubire.
Teama ucide iubirea!
Sursa:Cornel Constantin Ciomazga(2004). Lucrarea