În lipsa mea de apărare stă siguranța mea

Tu, cel care te simți amenințat de această lume haotică și capricioasă, doresc să-ți spun următorul lucru: lumea nu oferă nici o siguranță. E înrădăcinată în atac și toate promisiunile ei de pretinsă siguranță sunt amăgiri.

Lumea aceasta stârnește doar defensivitate, iar amenințarea duce la mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, îndreptățit în numele legitimei apărări.

Încleștarea tot mai strânsă care încătușază mintea, nu pare să aibă nici răgaz nici încetare. Mecanismele de apărare sunt prețul cel mai scump pe care îl cere eul. Senzația de amenințare pe care o încurajează lumea, e atât de intensă, încât îți pune mintea în cătușe grele de oțel. Ești robul ei.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoașterea lui Dumnezeu în viața ta. Apărarea e slăbiciune, ea proclamă că L-ai negat pe Dumnezeu.

Stai liniștit o clipă și gândește-te în liniște, ce apărare le poate fi mai necesară celor care sunt printre aleșii lui Dumnezeu? Oare nu crezi că El va face posibilă siguranța ta?

Sursa: „Curs de Miracole”

Sursa fotografie: internet

„Tu ești cea aleasă”

O copilă, căci despre ea este vorba, de o bunătate și inteligență copleșitoare. Ea, cea care purta haine umile dar avea o inimă uriașă, încânta prin ceea ce era, nu prin ce avea. O fecioară care a crescut în Sfânta Sfintelor, hrănită de îngerii Domnului, omagia existența, mulțumea soarelui și ploii, râsului și lacrimilor, dădea slavă Lui Dumnezeu pentru toate.

Într-o zi, când se ruga în cămăruța ei, un personaj dintr-o altă lume, i-a adus o veste. Inima i-a tresărit, ochii i s-au mărit de uimire, fiindcă a primit cea mai spectaculoasă invitație. Nu, nu era o invitație scrisă cu litere aurii, de calitate și frumos decorată, ci era o invitație de la suflet la suflet, care îi va schimba viața ei, dar și a lumii întregi. Se făcuse un concurs cu milioane de participanți, un concurs de frumusețe, însă din cea rafinată: frumusețea interioară; frumusețe pe care timpul nu o șterge, puterea nu o domină, iar banii nu pot să o cucerească niciodată.

„Tu ești cea aleasă. Iată, vei naște pe Fiul celui Preaînalt!”

Ea avea să fie femeia cea mai vestită din istorie, cea mai iubită și cea mai cinstită de-a lungul generațiilor, dar pe care faima nu a sedus-o. Nicicând nu s-a mai văzut o tânără atât de discretă, blândă, duioasă și puternică în același timp.

A acceptat invitația, ceea ce avea să îi aducă multe bucurii dar și dureri insuportabile. Nu s-a plâns, nu și-a arătat îngrijorarea, mai ales că în vremea aceea, o femeie necăsătorită și însărcinată, era omorâtă cu pietre, dar când pătrunde credința, rațiunea tace. Așa se face că din pronia Lui Dumnezeu, dreptul Iosif i-a fost aproape.

Acea tânără fecioară, atât de inocentă, plină de iubire, bucurie și speranță, a trebuit să traverseze deșertul, a fost umilită, abandonată, nevoită să simtă amărăciunea răutății oamenilor, ca să Îl nască pe Mântuitorul sufletelor noastre. Nu a născut în confort, nu exista sală de nașteri, nici măcar o toaletă nu a avut, ce să mai vorbim de medic, un pat moale sau prieteni care să îi fie alături. A fost greu, dar n-a primit aplauze, dimpotrivă, femeia aceea docilă și generoasă a simțit gustul umilinței și al respingerii. Dacă ar fi avut orgoliu, iar capacitatea ei de a iubi, nu ar fi fost sublimă, efectiv nu ar fi supraviețuit.

Oare cum e să Îl îngrijești pe copilul cel mai incredibil care s-a născut pe acest pământ? Cum să-i pui limite cuiva nelimitat? Cum să-l înveți să contemple natura pe Cel care a creat natura?

În aceste vremuri psihotice în care trăim, în care multe dintre noi avem cel puțin, confort, multe femei sunt deprimate. Ea a fost o femeie incredibilă, n-a abandonat, nu s-a predat. A înfruntat prejudecăți sociale, a rezistat lipsei de înțelegere și și-a stăpânit temerile. A fost alături de fiul ei până la final.

Mamă și fiu, a trăit alături de El cel mai nobil timp, fiecare învățau unul de la celălalt. El era disciplinat, harnic, fiu de tâmplar, lucra cu lemnul, cuiele și ciocanele, cu aceleași unelte care, într-o zi, aveau Să-l țintuiască pe cruce.

Ea Îl iubea atât de mult, încât nu putea să stea departe de el. L-a urmat peste tot, discretă, de la distanță, nu dorea atenție ci se bucura de El, văzând câtă lume Îl urmează, pe câți oameni îi vindeca, dar…lumea ei avea să se prăbușească din nou.

Fiul ei a fost trădat, prins și dus la judecată, umilit și răstignit. Fiul pe care ea l-a purtat pe brațe, acum era plin de sânge. Copilul ei a fost răstignit. Cea mai iubită dintre mame, a trăit un calvar, a fost cea mai mutilată dintre femei. Nici psihologia și nici psihiatria nu pot alina durerea unei mame, sau a unui tată care-și pierde fiul. Durerea îi era insuportabilă, fiul ei nu mai putea să o îmbrățișeze, să o aline.

Cea mai vestită între femei, a fost cea care a disprețuit cel mai mult faima, a fost atât de discretă, frumoasă și de senină! Nu voia laude, aplauze, ci doar să-și îmbrățișeze fiul în timp ce murea…, dar nu a avut acest drept.

Numele ei a fost Maria, pururea Fecioara Maria! Atât de simplu și atât de puternic!

Sursa fotografiei: internet

La ce folosesc rugăciunile?

Rugăciunea este un act de umilință. Pentru nivelurile inferioare ale conștiinței, rugăciunea este o încercare de a „primi” ceva pentru sine sau pentru alții, ca de exemplu un loc de muncă, sănătate, sau alte favoruri speciale.

Odată cu înălțarea în plan sufletesc, dispare această intenție de a-i cere Lui Dumnezeu ceva, iar actul rugăciunii devine o dedicare și nu o cerere.

Progresul pe scala conștiinței vine implicit și cu schimbarea accentului de pe egoism pe altruism, calitatea rugăciunii se modifică și ea spre dorința de a deveni un servitor al Domnului și un canal de transmitere a Voinței Sale, fără a încerca să specificăm însă cum anume ar trebui făcut acest lucru.

Mai curând decât cerere, rugăciunea devine abandonare, iar abandonarea înseamnă încredere, speranță, liniște, pace…

Multi tineri își pierd credința în Dumnezeu pentru că folosesc rugăciunea în care cer anumite lucruri și apoi sunt dezamăgiți când respectivele cerințe nu se împlinesc.

Este toleranța o virtute?

Auzim foarte des îndemnul de a fi toleranți. Ni se cere de foarte multe ori toleranță, dar a fi tolerant înseamnă că trebuie să treci cu vederea orice? Ar putea fi virtuos acela care tolerează violul, tortura sau asasinatul? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Mai întâi de toate este nevoie de cunoaștere. Adevărul primează și se impune tuturor, fără să impună nimic. Toleranța nu intervine decât în absența cunoașterii. Problema toleranței nu poate fi pusă decât în chestiuni de opinie, motiv pentru care această problemă este pusă atât de des. Ignorăm multe din lucrurile pe care nu le cunoaștem, iar de cele care ne stau la îndemână nu ținem seama.

A tolera înseamnă a accepta ceea ce am putea condamna, ceea ce am putea combate sau preîntâmpina. Asta ar însemna să renunțăm la o parte din propria putere, din propria voință de împotrivire. Toleranța nu are valoare decât atunci când funcționează împotriva propriului sine și în interesul celorlalți.

Nu poate fi vorba de toleranță atunci când n-ai nimic de pierdut, și cu atât mai puțin atunci când ai numai de câștigat. A tolera înseamnă a lua asupra ta. Toleranța pe socoteala altora nu mai este toleranță. A tolera suferința altora, a tolera nedreptatea careia nu tu îi ești victimă, a tolera oroarea care te ocolește, nu mai este toleranță; este egoism, este indiferență și chiar mai rău. A tolera un om care face mult rău semenilor înseamnă a-i deveni complice, iar aceasta nu se numeste toleranță, ci complicitate. Ura, furia și chiar violența sunt de preferat pasivității în fața ororii, în fața păcatului, în fața rușinoasei acceptări a răului.

Toleranța universală ar fi o toleranță a atrocităților.

Se poate vorbi de toleranță numai între anumite limite, limitele care sunt ale propriei ei supraviețuiri si ale păstrării condițiilor care o fac posibilă.  Este ceea ce Karl Popper numeste paradoxul tolerantei: „Dacă sunt de o toleranță infinită, chiar și față de intoleranți, și dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranți sfârșesc prin a dispărea, și odată cu ei piere si toleranța”.

Numim „toleranță” ceea ce, dacă am fi mai lucizi, mai generoși  și mai drepți, ar trebui să numim respect, simpatie, iubire. Este deci un cuvânt care ne convine pentru că ne lipsesc respectul și iubirea. Cuvântul „toleranță” nu ne dranjează decât prin faptul că ne arată ceea ce nu suntem. „Virtute măruntă”, după cum spunea Jankelevitch, a tolera nu constituie, desigur un ideal. Abauzit remarca că a fi  tolerant nu este un punct maxim, ci o condiție minimă.

Este de la sine înteles că sunt de preferat respectul si iubirea. S-a impus totuși cuvântul toleranță, pentru ca ne simțim mai putin în stare de respect sau de iubire, mai ales când vine vorba de adversarii noștri, ori tocmai pe ei îi vizează toleranța.

Toleranța, oricât de puțin atrăgător ar suna cuvântul, rămâne o soluție acceptabilă în așteptarea a ceva mai bun. Până când oamenii ar putea să se iubească, sau pur și simplu să se cunoască și să se înteleagă, să fie fericiți că au început să se suporte.

Toleranța este deci o etapă provizorie.

Evident ca acest compromis este de durata; dacă provizoratul toleranței ar înceta, mi-e teamă că i-ar lua locul nu dragostea, ci barbaria. Toleranța, ca virtute măruntă, joacă în viața noastră colectivă, același rol pe care îl joacă politețea în relațiile interpersonale. Nu e chiar un ideal, dar înseamnă totuși ceva.

Să nu mai vorbim de faptul că uneori trebuie să tolerăm ceea ce nu vrem nici sa respectăm, nici să iubim. Lipsa de respect nu este întotdeauna o greșală, după cum există anumite forme de ură care sunt foarte aproape de virtute. Există lucruri intolerabile, după cum am scris mai sus, pe care trebuie să le combatem.

Toleranța este o virtute măruntă, dar în lipsă de altceva, convenabilă.

Așa cum simplitatea este virtutea ințelepților și înțelepciunea sfinților, despre toleranță se poate spune că este virtutea celor care nu sunt nici una , nici alta. Virtute măruntă dar necesară. Înțelepciune măruntă, dar accesibilă.

De unde vine întristarea?

Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereușitei de a satisface o oarece patimă. Ca atare, cel ce își va birui poftele și patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa și întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic- că nu i-a reușit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întunecare a minții, cel mânios- că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetător- ca e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel ce nu agonisește, nu se va întrista nici dacă va rămâne fără ultimul bănuț.
Cu oamenii pătimași se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Casian, „prin înrăurirea subțire a vrășmașului suntem supuși unui asemenea necaz ca nu putem să primim cu obișnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ținem și a rudelor noastre, și orice ne-ar spune aceștia într-o discuție cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită și ca e de prisos…”
Totuși, aceasta dovedește numai că întristarea nu-și are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau semințele ascunse ale patimilor, care îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădițe și roade.

Nu trebuie să fugim de oameni ca sa evităm întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăiește în lume și intră mereu în contact cu persoane care sunt stăpânite de răutate, dar gândul că simpla schimbare a locului aduce ușurare este greșit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare și curația inimii.

Mijloacele pozitive prin care se taie din rădăcină această patimă sunt: rugăciunea, milostenia și neagonisirea. Absolut indispensabil pentru fiecare creștin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminica și de prazic, precum și participarea la Tainele Bisericii. În rugăciunea pe care o citește preotul înainte de spovedanie exista cuvintele acestea: „de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat.”” De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credință adâncă și cu nădejde în mila lui Dumnezeu.
Trebuie ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, și să împlinească poruncile lui Hristos ce sunt cuprinse acolo. O mare bucurie aduc creștinului faptele bune și grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele si marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: „Pururea bucurați-vă. Neîncetat rugați-vă. Întru toate mulțumiți, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos, pentru voi”.

Dr.Dimitri Avdeev
Depresia ca patima si ca boala

Despre om și despre faptul că, fiind prin fire o ființă morală, este prin urmare și o ființă religioasă.

Despre om si despre faptul că, fiind prin fire o ființă morală, este prin urmare și o ființă religioasă

Aceste două trăsături sunt însușiri esențiale și virtuți înnăscute. Aceste virtuți sunt mărturisite de ansamblul vieții sociale. Faptul de a trăi într-o societate se arată ca absolut necesar, în vederea conservării, dezvoltării și progresului omului. Așa cum moralitatea este o virtute înnăscută pentru om și se arată a fi absolut necesară în vederea conservării, dezvoltării și progresului sau, la fel și religiozitatea este virtute înnăscută pentru om și se arată a fi absolut necesară în vederea susținerii legii morale; așadar înseamnă că legea religioasă reiese din legea morală și că religiozitatea reiese din moralitatea omului. Morala este legătura care asigură coeziunea societății și păzitoarea bunurilor acesteia, iar religia este paznicul legii morale. Această putere a religiei confirmă necesitatea sa absoluta; căci, de vreme ce omul este prin fire o ființă socială, iar societatea, în lipsa principiilor morale, se dezintegrează și se descompune, urmează, în mod necesar, ca omul, fiind creat social, a fost creat și moral: iar dacă este moral, este, așadar și religios; pentru că în lipsa religiei este cu neputință să existe morala.
Religia este călăuza hotărârilor și gândurilor omului, conducându-l la împlinirea lor. Fără religie, omul este un mister de neînțeles. Facultatea intelectuala și capacitatea de autodeterminare, în lipsa religiei și a legii morale, nu-i conferă o demnitate aparte în rândul viețuitoarelor: nu-l ridică într-o poziție superioară anume, nici nu-i acordă vreun privilegiu, astfel încât să se laude și să se mândrească cu acestea în fața celorlalte ființe; pentru că rațiunea fără morală, fără principii morale, devine un instrument și o unealtă a stricăciunii și depravării și-l conduce pe om la îndobitocire, făcându-l mai feroce decât animalele sălbatice.
Fără religie, omul ajunge să-și pervertească caracterul creat dupa chipul lui Dumnezeu, nimicind frumusețea chipului care a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Fără religie, omul se leapădă de ideile nobile despre bine, frumos, dreptate și adevăr, și cade în stăpânirea pornirilor animalice, aflate în firea sa, care nu-i mai lasă nici o urmă de noblețe; fără religie, omul ajunge dușman al binelui și îl conduc pe om spre un sfârșit bine-rânduit.
Puterea religiei este un veritabil frâu moral care strunește patimile, instinctele și dorințele, călăuzind în chip sigur umanitatea.
Omul, neputând să ajungă în alt chip să se înalțe la locul său de cinste, decât numai prin intermediul religiei-deținătoarea capacității de a-l forma moral, se arată a fi o ființă religioasă.
Cu adevarat, omul este o ființă religioasă.
„Sfântul Nectarie din Eghina”

sursa foto: internet

Religia- o sursă extrem de eficientă de consolare, de extaz și de certitudini morale

Religia-o sursă extrem de eficientă de consolare, de extaz și de certitudini morale.

Religia le-a oferit oamenilor timp de mai multe secole posibilitatea de a înțelege fenomene importante și, în același timp, misterioase, ajutându-i să le facă față și să se adapteze situațiilor.
Religia este foarte potrivită pentru furnizarea răspunsurilor la întrebări legate de sensul vieții. Din unele puncte de vedere este chiar sursa cea mai potrivită. Era modernă a fost martora mai multor tendințe sociale care păreau să slăbească puterea religiei. Am putea trage concluzia eronată că religia pierde teren dar la investigarea mai atentă a convingerilor religioase arată că ele continuă să fie foarte puternice.
Era modernă a fost afectată de o serie de conflicte dintre știință și religie, însă când vorbim despre sens, știința este ineficientă în raport cu religia. Religia constituie un sprijin puternic în gestionarea stărilor afective, cum ar fi de exemplu cazurile în care individul se confruntă cu traume majore dar își păstrează credința în valorile supreme. De asemenea, religia susține reguli morale care îi ajută pe oameni să-și controleze comportamentul. Știința nu ne prea sprijină in niciuna dintre aceste probleme. Dacă oamenii ar abandona religia, ei ar pierde o sursă extrem de eficientă de consolare, de extaz și de certitudini morale.
Religia le oferă oamenilor șansa de a putea crede în ceva-de obicei, un set de doctrine despre realitatea naturală și supranaturală care îi ajută să înțeleagă contextul mai larg în care trăiesc. Pe de altă parte, religia ne oferă și o comunitate care ne ajută să simțim că viața noastră face parte dintr-o mișcare mai amplă sau că aparținem unui grup de oameni cu convingeri ca ale noastre.
Religia este o modalitate foarte eficientă ( mai eficienta decât știința) de a gestiona stările afective, iar dacă o persoană abandonează religia, va trebui să găsească ceva la fel de puternic ca să o înlocuiască.

Sursa fotografiei: internet

Rugăciunea – terapia tămăduitoare

În tradiția creștină, cele doua mari instrumente de purificare sufletească sunt postul și rugăciunea. Veritabile arme de luptă împotriva bolilor, necazurilor și greutăților, postul și rugăciunea reprezintă, înainte de toate, o luptă cu propriile slăbiciuni, o luptă în care luptăm să fim noi stăpâni pe instinctele și patimile noastre, nu ele să ne conducă pe noi.
Putem spune că postul și rugăciunea sunt armele cu care sufletul nostru luptă pentru el însuși și apoi pentru a dobândi cele cerute.
Prin rugăciune ne interiorizăm, iar atunci obținem liniștea. Este momentul tainic, prin simplitatea sa, în care ne întoarcem către noi și către Dumnezeu. Atunci când ne rugăm, pășim spre ceea ce se cheamă „logica inefabilă a inimii”, pentru că, așa cum spunea Blaise Pascal, inima are rațiuni pe care logica nu le cunoaște.
Rugăciunea este puntea care se deschide atunci când alegem să coborâm în liniștea și pacea care SIGUR se află în sufletul nostru.
În această perioadă a Postului Mare, rugăciunea capătă o dimensiune inimaginabilă, datorită efectelor curative asupra corpului, și mai ales asupra sufletului. A te ruga în timpul postului, înseamnă a te curăța de tot ceea ce este știut și neștiut de mintea noastră, dar care ne împovărează viața. Activitatea spirituală intensă din această perioadă aduce modificări binefăcătoare, atât anatomice, cât și funcționale ale întregului corp.
Atunci când prin rugăciune nu înțelegem doar simpla recitare mecanică a unor formule, ci o înțelegem ca pe o stare de înălțare spirituală, ca pe o stare sublimă de contact cu Dumnezeu, cu împlinirea și liniștea, atunci îndumnezeim sufletul, iar rugăciunea noastră are șansa de a se materializa.
Aceasta perioada benefică spiritual este șansa fiecăruia dintre noi de a investi în starea de bine a sufletului și a vieții pe care o trăim.
Haideți să ne rugăm acum! Amânarea nu vine de la Dumnezeu! Suntem liberi să alegem. Putem alege o viață mai bună și mai ușoară! Și putem alege să ne rugăm astfel, chiar aici, chiar acum!

sursa fotografiei: internet

Neurastenia

Neurastenia este considerată cea mai frecventă formă de nevroză. Această maladie se manifestă prin slăbiciune nervoasă, irascibilitate, impulsivitate, mergând până la profunda epuizare a forțelor vitale ale omului. Se trezesc focarele infecțioase ce dormitau, încep să dea semne de viață colecistita, gastrita, ulcerul gastric sau duodenal. Această boală reprezintă un catalizator care grăbește dezvoltarea patologiei somatice.
Neurastenia poate fi considerată polul opus blândeții, smereniei, răbdării și ăacii interioare a sufletului.
Vă puteți închipui neurasteniat un om smerit, bun, răbdaăor?

„Irascibilitatea vine din necunoașterea de sine, din trufie, precum și din faptul că nu ne gândim la puternica vătămare a firii noastre și că prea puțin L-am cunoscut pe blândul și smeritul Iisus.” (Sfântul Ioan de Kronstandt)
Cel mai bun medicament pentru neurastenie este un mod creștinesc de viață, cu purtarea răbdătoare a crucii date de Dumnezeu, cu recunoștință față de El pentru toate, și cu smerenie.

Dr. Dimitri Avdeev

sursa fotografiei: internet

Teama ucide iubirea!

Aristotel afirma că pe cât se teme cineva, pe atât de puțin iubește, și pe cât de mult iubește, pe atât de puțin se teme.
Așa se poate distinge diferența dintre frica de Dumnezeu și teama de Dumnezeu.
În relația cea bună cu Dumnezeu, nu există teamă. Teama este sora mai mică a urii. Numai acțiunea le deosebește. Ura atacă dezlănțuind întunecate furii – teama sufocă ucigaș cu tenebroasele ei spaime.
„Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns”, spunea Adam înspăimântat când Dumnezeu îl striga îndată după ce săvârșește pozna cea mare a neascultării.
Teama, așadar, conține spaime, în timp ce frica are doar un amestec delicat și complex de duioasă îngrijorare și blândă prevedere.
Ești prevăzător atunci când iubești sau când vrei să câștigi ori sa păstrezi dragostea cuiva. Te îngrijorează orice fapt și oricare gest care ar putea sa îl mâhnească.
Cel ce se teme așteaptă mereu să fie pedepsit. Pentru cei ce se tem, Dumnezeu este cel ce pedepsește, iar pentru cei cu frica de El, Dumnezeu îi iubește.
„Cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”
Iată cum ne cheamă Dumnezeu să ne unim cu Sine, cinând laolaltă.
„…Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înțelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea”, îi spune Dumnezeu omului în Cartea lui Iov,28,28.
„Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”, constata Solomon in Pildele sale 1,7.
Altfel spus, teama este o formă camuflată a subminării relației de iubire.
Teama ucide iubirea!
Sursa: Cornel Constantin Ciomâzgă (2004). Lucrarea

sursa fotografiei: internet