Tulburarea hipocondriaca

Tulburarea hipocondriaca este clasificata in cadrul Manualului Diagnostic si Statistic al Asociatiei Psihiatrilor Americani (DSM IV, nu ca o tulburare anxioasa, ci ca o tulburare somatoforma. Cu toate acestea, tulburarea hipocondriaca poate fi privita, din punctul de vedere al conceptiei si terapiei cognitive, ca fiind o problema strans legata de anxietatea referitoare la propria stare de sanatate (Wells, 1999)

Preocuparile acestor pacienti trebuie sa le creeze un discomfort suficient de puternic, iar tulburarea trebuie sa dureze de cel putin sase luni pentru a putea fi diagnosticata ca atare. Tulburarea respectiva nu se numara printre simtomele altor tulburari cum ar fi: tulburarea anxioasa generalizata, tulburarea obsesiv-compulsiva, atacul de panica, depresia majora sau alta tulburare somatoforma.

Temerile pacientilor hipocondriaci nu pot fi linistite in urma unor controale si asigurari medicale. Unii hipocondriaci, solicita in permanenta asigurari de la medicul lor curant si isi fac nenumarate investigatii de laborator, in timp ce altii au tendinta de a evita contactul cu serviciile medicale.

Tulburarea hipocondriaca poate coexista cu atacurile de panica, ingrijorarea in legatura cu starea de sanatate putand avea fluctuatii de-a lungul unor luni sau chiar zile. Fazele acute ale afectiunii sunt urmate de perioade mai linistite, cand temerile subiectilor par sa se reduca in intensitate. Pacientii hipocondriaci se calmeaza in urma asigurarilor medicilor, dar starea lor de liniste nu dureaza mai mult de cateva ore, maxim cateva zile.

Ipohondria sau „boala inchipuita”

Bolnavul se vaita de tot felul de senzatii insolite, curioase, bizare, in diferite parti ale corpului, raportandu-se la diverse organe. Se ajunge chiar la anumite interpretari delirante, amplificate enorm, devenite dominante, senzatiile acestea, interpretate in anumite feluri de catre pacient, pune stapanire pe viata lui, ii subjuga toate preocuparile, il face sa colinde din medic in medic, din cabinet in cabinet, din spital in spital, convins de gravitatea bolii de care sufera.
In realitate este vorba de halucinoze in domeniul visceral, intern, ajungandu-se uneori la delir pe teme de boala, iar bolnavul este in realitate un ipohondriac sau denumirea preluata de la Moliere, un „bolnav inchipuit”, ale carei iluzii, halucinatii, delir, se raporteaza la organismul lui, care delireaza asupra propriei fiinte interne, somatice: uneori linistit, doar solicitant, implorant, alteori agitat, framantat, interpretativ, revendicativ, torturand si pe cei din jur, inclusiv pe medici. Chiar daca uneori sunt chiar suferinte reale, cu baza obiectiva, legate de procese organice, acestea sunt sub influenta temerilor, fricii, gandurilor negre, presupunerilor nelinistitoare. Dar la un individ cu psihic normal, echilibrat, adaosul psiho-imaginativ, interpretativ, cedeaza si dispare sub influenta explicatiilor logice si convingatoare ale medicului sau sub efectul real al medicatiei. La ipohondru, suferinta este produsa de imaginatie si aceasta nu poate fi calmata de medicamente.
Din nefericire, numarul ipohondrilor este foarte mare. Un procent mare din clientii cabinetelor medicale este constituit de astfel de bolnavi, total imaginari sau macar partiali (cu o anumita doza de imaginative, halucinoza, adaugat unor suferinte reale dar minore).