Dependentul, un căutător spiritual

Mulți alcoolici și dependenți de droguri se descriu drept visători, sensibili și idealiști. Foarte mulți dintre ei vorbesc despre dorința de a-i sprijini pe ceilalți sau de a rezolva problemele altora. Cei mai mulți se simt izolați, singuri, excluși din rândul lumii, rușinați, mai puțin importanți, proști și neadecvați. Ei vorbesc despre o foame nedefinită, ceva ce pare să lipsească din viața lor, acel sentiment de neliniște și un dor spiritual, care sunt familiare multora dintre noi. Adeseori, ei simt o neliniște pătrunzătoare, o dorință de mai mult sens și iubire. Acest dor îi duc către relații și comportamente autodistructive, care par să îi satisfacă pe moment, ceva ce să le aline tânjirea.

Mulți zic așa: „Când am băut primul pahar de alcool, am simțit că toate problemele mele s-au rezolvat!” O lume nouă se deschide în fața lor. În cele din urmă, se trezesc prinși într-un ciclu ruinător al dependenței, care le amenință bunăstarea fizică, emoțională și spirituală. Nu mai pot controla relația lor cu alcoolul sau drogurile iar când ajung pe fundul prăpastiei își dau seama că nu pot continua așa.

Ironia este că nici o activitate externă sau substanță nu satisfac tânjirea inițială sau sentimentul de „gol interior”. Ce este această dorință arzătoare? Cred că Jung avea dreptate când zicea că această tânjire intensă și uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea sufletească, izvorul de divinitate, „setea” de Dumnezeu.

„Setea de uniune cu Dumnezeu”, cum a numit-o Jung, este un imbold fundamental care vine dinlăuntru și care are o putere deosebită asupra noastră. Impulsul de a ne cunoaște adevăratul Sine provoacă în noi un fel de nemulțumire divină . Acest dor profund merge dincolo de tânjirea fiziologică foarte reală, dorința înnăscută de a ne redescoperi natura spirituală este o forță puternică, activatoare, inconștientă pe care mulți dintre noi o simțim pe tot parcursul vieții.

Până ce nu recunoaștem prezența ei, până nu Îi facem loc lui Dumnezeu în sufletul nostru, vom simți un permanent sentiment de nemulțumire și neliniște față de existența noastră. Poeții folosesc în mod frecvent metafora setei și a foamei atunci când vorbesc despre puterea acestui dor de Dumnezeu.

Doar capitulând, eliberându-ne de ineficientele moduri de viață, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea și sentimentul împlinirii. Aceste calități nu se dezvoltă dintr-o dată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorință și multă conștientizare.

Dar, odată ce dobândesc acest sentiment că pot ce se deschide în fața lor, sunt gata să se angajeze într-o nouă viață.