„Tristetețea dacă nu se rezolvă în lacrimi, obligă alte organe să plângă”

Într-una dintre lucrările sale, prof. dr. A. Păunescu-Podeanu, se referă la o categorie de bolnavi care constituie una dintre cele mai grele probleme ale practicii medicale: bolnavii care se plâng de diferite suferințe, dar la examinarea cărora medicul nu găsește nimic obiectiv patologic sau găsește prea puține date prin care să poată explica aceste suferințe; bolnavii ale căror tulburări de ordin subiectiv, lipsite de corespondent obiectiv evident, nu pot fi diagnosticați cu ușurință și lasă impresia că sunt creația unei minți tulburate.

Așadar, tensiunile emoționale, afective, de mică intensitate, dar permanente (care uneori pot fi conștiente, însă și inconștiente, obscure) în afară de explicația fiziologică, școala psihosomatică freudiană a dat explicații de ordin psihologic:procesul de conversie, fuga dintr-o situație morală intolerabilă, într-o boală fizică, refugiul inconștient în ea, în organic; suferințele morale, tensiunea afectivă, situația psihologică care apasă pe bolnav dispar sau se reduc apreciabil, când printr-un mecanism inconștient se convertesc în boală fizică. Se produce un fenomen de substituire morbidă, care canalizează suferința spre soma (trup), eliberându-l pe bolnav de chinurile suferințelor psihice, sufletești.

Așadar, boala fizică constituie expresia corporală a frământărilor psihicului, motivarea inconștientă a acestora și, in același timp, un mod compensator, substitutiv de a se sustrage, un mod de autopedepsire, un mod de a scăpa de o situație psihologică neplăcută, greu suportabilă( cum ar fi un complex de inferioritate, de frustrare sau de vinovăție), un mod de a atrage atenția și compasiunea celor din jur, de a capta interesul lor asupra propriei persoane.. S-ar putea spune că pacientul își ușurează starea de neliniște, greutățile morale, frământările sufletești, stările de tensiune emoțională, de neliniște, create de dificultățile familiale, sociale, materiale, sexuale, profesionale, sentimentale, prin devierea acestora înspre organe și apariția unor suferințe subiective, funcționale sau chiar organice .

Constatăm astfel, cât de complexe sunt resorturile profunde ale psihicului omenesc și cât de ample pot fi rezonanțele lui, ele întinzându-se dincolo de sistemul nervos, dincolo de viața psihică, debordând viața viscerală, în care pot determina cele mai variate și mai curioase tulburări, cele mai surprinzătoare manifestări, cele mai neobișnuite manifestări patologice.

In felul acesta trebuie interpretat și aforismul enunțat de psihiatrul Maudsley: „tristețea care nu se rezolvă cu lacrimi obligă alte organe să plângă”.

Aplicațiile posibile ale hipnozei în medicina psihosomatică

1.Renunțarea la deprinderile greșite. Atunci când problema pacientului este produsă sau exacerbată de deprinderi greșite(consum de alcool, tutun, droguri), hipnoza îl poate ajuta să renunțe la deprinderea cu caracter autodistructiv.

2.Reducerea simptomelor. Hipnoza poate contribui în mod substanțial la tratamentul a numeroase afecțiuni medicale, mai ales a celor psihosomatice, unde factorii psihologici au un rol important în declanșarea și menținerea bolii.
Modul de percepere a propriilor simptome și handicapuri este deosebit de important în evoluția bolii sau în recuperare, chiar dacă intervenția psihologică nu produce modificări semnificative în plan somatic. În bolile cronice, hipnoza poate ajuta pacientul să reziste mai bine la durere și să adopte o atitudine pozitivă față de boală, fapt ce-i va permite să ducă o viață normală, în ciuda limitărilor impuse de boală.

3.Reducerea durerilor si a disconfortului produs de anumite proceduri medicale.
Este de asemenea, cunoscut faptul că, stresul și anxietatea acționează negativ asupra sistemului imunitar al organismului, mărind riscul de îmbolnăvire al persoanei. În consecință, adoptarea unui stil de viață mai relaxat, poate conduce la creșterea rezisțenței organismului.

sursa fotografiei: internet

Ipohondria sau „boala închipuită”

Imagine

Bolnavul se vaită de tot felul de senzații insolite, curioase, bizare, în diferite părți ale corpului, raportându-se la diverse organe. Se ajunge chiar la anumite interpretări delirante, amplificate enorm, devenite dominante, senzațiile acestea, interpretate în anumite feluri de către pacient, pune stăpânire pe viața lui, îi subjugă toate preocupările, îl face să colinde din medic în medic, din cabinet în cabinet, din spital în spital, convins de gravitatea bolii de care suferă.
În realitate este vorba de halucinoze în domeniul visceral, intern, ajungându-se uneori la delir pe teme de boală, iar bolnavul este în realitate un ipohondriac sau denumirea preluata de la Moliere, un „bolnav închipuit”, ale cărei iluzii, halucinații, delir, se raportează la organismul lui, care delirează asupra propriei ființe interne, somatice: uneori liniștit, doar solicitant, implorant, alteori agitat, frământat, interpretativ, revendicativ, torturând si pe cei din jur, inclusiv pe medici. Chiar daca uneori sunt chiar suferințe reale, cu baza obiectivă, legate de procese organice, acestea sunt sub influența temerilor, fricii, gândurilor negre, presupunerilor neliniștitoare. Dar la un individ cu psihic normal, echilibrat, adaosul psiho-imaginativ, interpretativ, cedează și dispare sub influenta explicațiilor logice și convingătoare ale medicului sau sub efectul real al medicației. La ipohondru, suferința este produsă de imaginație și aceasta nu poate fi calmata de medicamente.
Din nefericire, numărul ipohondrilor este foarte mare. Un procent mare din clienții cabinetelor medicale este constituit de astfel de bolnavi, total imaginari sau măcar parțiali (cu o anumita doză de imaginație, halucinoză, adăugat unor suferințe reale dar minore).

Psihoterapia poate fi de mare ajutor în schimbarea gândirii și comportamentului dar, din păcate, majoritatea persoanelor ipohondre, neagă existența problemelor mentale sau emoționale, ceea ce le face rezistente la psihoterapie