Un alt fel de inventar.

Sfârșitul de an vine la pachet cu tot felul de bilanțuri, așa că îți propun și eu un bilanț mai aparte. Mai exact, un inventar moral amănunțit al propriei persoane. Se știe că destinul nostru este determinat de caracterul nostru, adică latura morală a personalității noastre. Natura ne-a înzestrat cu instincte, cu un motiv. Fără ele, n-am mai fi ființe umane complete. Totuși, aceste instincte, atât de necesare acestei vieți, adesea își depășesc funcțiile proprii. Puternic, orbește, iar deseori pe neobservate, ele ne conduc, ne domină, ne guvernează viața cu insistență. Când depășim o anumită limită, instinctele noastre naturale ne produc mari necazuri, fiind aproape singura sursă a necazurilor omenești. Aproape orice problemă emoțională serioasă poate fi privită ca pe un caz de instinct prost direcționat. Când se întâmplă acest lucru, înseamnă că valoroasele noastre instincte, cărora le-am dat mare importanță, au devenit handicapuri mintale și fizice.

Vă propun să facem eforul de a ne descoperi aceste handicapuri și să aflăm când și cum am deviat din cauza dorințelor noastre naturale. Ori de câte ori un om devine câmpul de bătălie al instinctelor, se elimină orice șansă de pace sufletească pentru el. Dar pericolul nu constă numai în atât, ori de câte ori o persoană își impune nerezonabil instinctele asupra altora, se instalează abuzul, durerea și nefericirea. De exemplu, goana după bani îi terfelește pe toți cei aflați în cale. Din ea se naște egoismul, invidia și dorința de răzbunare. Dacă instinctele sexuale sunt scăpate de sub control, se ajunge la umilire, agresivitate, gelozie, și așa mai departe. Vor exista oameni care vor suferi când există prea multe insistențe pentru atenția și iubirea lor. Acestea nu pot duce decât la control, dominație și repulsie. Când dorința cuiva de succes și prestigiu scapă de sub control, va exista multă frică, depresie și suferință.

Este important să ne vedem instinctele scăpate din frâu, iar nu să încercăm să le punem sub preș, ca să scăpăm de vinovăția propriilor noastre patimi. Dar, ego-ul nostru, ca să ocolească inventarul, va găsi o scuză. Desigur că actualele noastre neliniști și necazuri, sunt cauzate de purtarea altor oameni, oameni care chiar ei au nevoie de introspecție și schimbare. Suntem siguri că noi suntem în regulă, iar indignarea noastră este justificabilă. Ei sunt vinovați! Oamenii care sunt dominați de mândrie sunt orbi la propriile handicapuri.

Acum haideți să reflectăm asupra unei liste cu cele mai evidente defecte de caracter. Păcatele și fărădelegile pe care facem sunt de multe feluri, și toate se cuprind în aceste șapte mari păcate, adică: mândria, iubirea de arginți, curvia, mânia, lăcomia pântecelui, invidia și lenea. Când satisfacerea instinctelor noastre devine unicul scop al vieții noastre, atunci își face loc orgoliul, opusul iubirii. Frica este o boală a sufletului, generată de pretenții și atașamente; ea dezvoltă mai multe defecte de caracter. Teama prostească de faptul că nevoile nu ne vor fi satisfăcute, ne împinge să râvnim la bunurile altora, să fim mereu flămânzi după putere, să ne mâniem când instinctele nu ne sunt satisfăcute și să-i invidiem pe cei care reușesc, în timp ce noi eșuăm. Facem excese, muncim, mâncăm și cumpărăm prea mult din teamă că n-o să ne ajungă. În cealaltă extremă, putem fi chiar îngroziți de ideea de muncă, trândăvim sau amânăm lucrul la nesfârșit. Astfel, alunecăm în inactivitatea dictată de lene.

Trecându-ne viața în revistă, să reflectăm asupra unor întrebări precum urmează:

-Cum și în ce împrejurări mi-am făcut rău mie și altora, în goana mea egoistă de a-mi satisface propriile pretenții?

-Care sunt persoanele care au suferit din această pricină?

-Cum reacționez la frustrare?

-Când sunt refuzat sau umilit, devin răzbunător sau deprimat?

-Îmi descarc frustrările pe alte persoane?

-Am capacitatea de a accepta ceea ce nu pot schimba?

-Unde fac mai mult decât e cazul?

-Unde nu fac suficient?

-Unde sunt ezitant?

-Unde sunt abuziv?

Furia, lăcomia, atitudinile posesive și orgoliul fac ravagii mult prea des. De aceea, pune-ți aceste întrebări, la care evident vei căuta și răspunsul:

-M-am supraestimat și am făcut pe „cine sunt eu”?

-Am avut ambiții care i-au făcut pe cei apropiați să sufere?

-Mă îngrozește gândul că aș putea pierde admirația celorlalți, banii, confortul sau anumite plăceri?

Sunt doar câteva din multele întrebări asupra cărora ar trebui să reflectăm, deoarece acest gen de întrebări pot aduce claritate asupra neliniștilor noastre. De aceea, „amănunțit„, este bine să fie cuvântul cheie când ne facem acest inventar.

Îndrăznește să te vezi mai bine. În cazul în care te rătăcești, sunt aici să te îndrum.

Ce nu este hipnoza


Hipnoza nu este un ritual.
Studiile clinice de dată recentă au demonstrat faptul că practicarea ritualizată a hipnozei nu sporește eficacitatea terapiei, relativ puțini pacienți fiind sensibili la aceste aspecte.
Hipnoza nu este un tratament în sine.
Procesarea terapeutică prin intermediul sugestiilor are consecințe benefice asupra subiectului.
Hipnoza nu se datorează unei forțe supranaturale ale terapeutului.
Prejudecata conform căreia hipnoza l-ar putea determina pe pacient să reacționeze la orice fel de sugestii n-are nici o bază reală. Subiectul hipnotizat își conservă integritatea morală și nu se supune niciunei sugestii care vine în contradicție cu propriul sistem de valori.
Hipnoza nu reprezintă o stare de hipersugestibilitate pasivă.
Pentru a se putea realiza, hipnoza presupune o relație de comunicare din partea pacientului. Acesta reacționează simultan pe mai multe planuri, și devine autonom odată cu însușirea tehnicii de autohipnoză.
Hipnoza nu reprezintă un har.
Hipnoza presupune utilizarea si dezvoltarea unor particularități psiho-fiziologice obișnuite, care variază de la individ la individ.
Hipnoza nu presupune o stare de depersonalizare.
Hipnoza nu este un panaceu.
Deși hipnoza are efecte terapeutice evidente, ea nu poate rezolva totdeauna toate problemele psihopatologice și doar șarlatanii o consideră un panaceu.
Hipnoza nu are la bază fenomene de conformism sau complezență.
Complezența nu ar putea explica modul în care se produce anestezia prin hipnoză, în cazul intervențiilor chirurgicale.
Hipnoza nu reprezintă un ser al adevărului.
Amintirile uitate, descoperite cu ajutorul hipnozei, nu au valabilitate decât dacă sunt validate prin intermediul unor criterii exterioare, deoarece subiectul hipnotizat poate furniza date ce țin de memorie sau imaginație. Din acest motiv, utilizarea hipnozei în scopuri medico-legale nu este admisă.
Hipnoza nu este o psihoterapie de suprafață.
Prin intermediul hipnozei nu se abordează doar simptomele, așa cum afirmă psihanaliștii, ci se pun în acțiune disponibilitățile latente ale ființei umane.
Bellet(2002)

sursa fotografiei: internet

Psihoterapia- vorbele care vindecă

Evidențiat

A vorbi și a fi ascultat vindecă stările de rău, precum și depresiile recunoscute.
Conform lui Boris Cyrulnik, psihoterapia a făcut să scadă nivelul de cortizol (hormonul stresului),responsabil cu daunele cerebrale. Cum ne pot atinge cuvintele la acest nivel? IRM-ul a arătat că impactul lor asupra creierului este comparabil cu cel al unei senzații fizice. Pentru el, nu există diferență între un cuvânt tandru și o mângâiere, între o insultă și o palmă. Astfel, posibilitatea de a verbaliza o suferință psihică ar accelera procesul vindecării. Dar faptul de a povesti nu este el, singur, cauza unei stări de mai bine: prezența psihoterapeutului, relația unică ce se înfiripă cu el într-un cadru liniștitor, joaca un rol esențial.