Determinanții ascunși ai comportamentului uman, sau de ce lumea e așa cum e.

În cartea „Putere versus Forță”, David R. Hawkins face distincția între putere și forță precum și între toate calitățile asociate acestora. El aduce o explicație pentru deciziile de multe ori distructive pe care le iau oamenii. Deoarece acest subiect este unul extraordinar de simplu, este foarte dificil de prezentat unei lumi atât de atașată de complexitate. David Hawkins își propune mai degrabă o abordare practică decât una filosofică.

Ce este puterea? Ce este forța? Care este sursa intrinsecă a puterii și cum anume funcționează ea? De ce forța este întotdeauna anihilată de către putere? Cât de diferit vede cineva viața care trăiește la nivelurile de jos ale evoluției sufletești versus cineva la un nivel mai ridicat al trăirilor sufletului?

Iată deci distincția pe care o face psihiatrul american, între putere și forță:

Puterea izvorăște din semnificație. Ea este legată de motivație și de principii și face apel la tot ce este nobil în natura umană. Ea apelează la ceea ce înalță și înnobilează.

Forța este asociată cu parțialul, puterea cu întregul. Putem spune că forța este mișcare, iar puterea e liniștea. Forța acționează întotdeauna împotriva a ceva, în timp ce puterea nu face acest lucru. Puterea dă viață și energie, forța le îndepărtează pe acestea. Puterea este asociată compasiunii, ceea ce ne face să avem sentimente înalte, în schimb, forța este asociată cu judecata și condamnarea morală. Ne dă o stare de rău și ne face să avem sentimente negative.

Forța creează întotdeauna contrastele, efectul său fiind să dezbine nu să unifice. Pentru că ea dezbină, va exista întotdeauna cineva care pierde, și se creează mereu dușmani. Pusă în mod constant în fața dușmanilor, ea reclamă o apărare constantă. Forța acționează întotdeauna a ceva, in timp ce puterea nu face acest lucru. Ea este incompletă și, prin urmare, trebuie alimentată cu energie. Puterea e completă și totală în ea însăși. Nu revendică nimic pentru că nu are nevoie de nimic. Pentru că forța are un apetit exagerat, ea trebuie să consume mereu ceva. La polul opus, puterea dă viață, o susține și o alimentează cu energie. Forța le anihilează.

Forța trasează obiective, iar după ce sunt atinse rămâne un gol, o lipsă de sens. Puterea, pe de altă parte, ne motivează la infinit.

Dacă viețile noastre sunt dedicate unui scop nobil, dedicate iubirii, atunci, niciodată nu își vor pierde sensul. Dar, dacă scopul vieții noastre e succesul, ce se va întâmpla după ce îl vom atinge? Sau, și mai rău, dacă nu îl vom atinge? Aceasta este una dintre principalele cauze ale depresiilor la persoanele de vârstă mijlocie.

Deziluzia produsă de acest gol provine din eșecul de a ne alinia viața la principiul din care emană puterea, nu forța. Cu cât viețile noastre sunt mai dedicate creației, frumosului și binelui, cu atât vom fi mai sănătoși, longevivi și viguroși. Forța poate aduce satisfacții, dar numai puterea e cea care poate genera bucurie. Victoria asupra celorlalți ne dă satisfacție, dar numai victoria asupra noastră ne face fericiți. Puterea, prin iubirea și compasiunea ei, ne întărește, forța ne face slabi, temători și depresivi. Oamenii care au forță sunt gălăgioși și vorbăreți, în timp ce aceia care vin dinspre putere sunt tăcuți. Puterea nu are nevoie să se împăuneze, în timp ce forța trebuie întotdeauna să facă acest lucru. Aroganța este o caracteristică a forței; puterea se caracterizează prin smerenie. Forța e plină de sine și deține răspunsul tuturor întrebărilor, dar puterea este modestă. Este clar că puterea se asociază cu ceea ce aduce prinos vieții și forța cu ceea ce exploatează viața. Puterea atrage, în vreme ce forța respinge. Puterea îi servește pe ceilalți, în vreme ce forța se servește pe sine.

Forța oferă soluții rapide și superficiale. În cazul puterii, pentru îndeplinirea scopurilor este necesară maturitate, disciplină și răbdare.

Însușirea diferenței între aceste principii necesită experiență și o judecată educată, iar exercițiul discernământului este necesar pentru supraviețuirea morală și psihică în lumea modernă.

Cu cât ne vom strădui să avansăm pe scala conștiinței, ceea ce nu e ușor, avem șansa de a ne salva de negativitate, aroganță, lăcomie, agresivitate și cruzime. Fiecare dintre noi are șansa de a evolua, iar de la un nivel încolo, devine imposibil să mai manifești răutate.

Omul care nu aude chemarea sufletului și se bazează doar pe mintea sa, este condamnat

Pentru a trece peste limitele minții, David Hawkins spune că este necesar să o detronăm de tirania în care se percepe ca fiind unicul arbitru al realității. Natura sa este să ne convingă că părerea ei unică este adevărul. Un aspect al mândriei este negarea. Fiecare minte se angajează în negare pentru a-și proteja dreptatea, ceea ce dă naștere la rezistență în fața schimbării, lucru care împiedică sufletul să avanseze.

Întotdeauna, evoluția e precedată de înlăturarea iluziei de tipul „Eu știu”. De cele mai multe ori, singurul mod în care o persoană poate ajunge la această deschidere spre schimbare, este să se lovească de „pragul de jos” prin intermediul unor evenimente care îl face să conștientizeze inutilitatea convingerilor lui. Dacă lecțiile dureroase ale vieții nu sunt transformate prin smerenie, în ocazii de evoluție și creștere, vor fi irosite.

O cercetare atentă a minții tinde să crească nivelul smereniei. O minte observată devine mai umilă și începe să renunțe la pretențiile ei de atotștiutoare. Odată cu umilința, vine și capacitatea de a râde de noi înșine și, urcând pe scara conștiinței, ajungem la starea de a fi mai puțin victima minții și mai mult stăpânul ei

Dacă am înlocui concepția că noi suntem mintea noastră și vom începe să înțelegem faptul că avem o minte, dar nu suntem ea, în cele din urmă, vom ajunge la concluzia că toate gândurile noastre sunt preluate de la alte minți și astfel ajungem să ne identificăm cu ele ca și cum ar fi ale noastre. Cu cât acordăm mai puțină valoare unor gânduri trecătoare, cu atât își vor pierde capacitatea de a ne domina. Nu degeaba prima dintre poruncile adevăratei fericiri este: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor”. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu pun mintea (logica, rațiunea, inteligența) pe primul loc în viața lor, ci sufletul (iubirea)

Și astfel, scăpându-ne de samavolnicia mintii noastre, experimentăm o eliberare progresivă de orgoliu, ceea ce ne aduce o stare de bucurie.

Bibliografie: David Hawkins- Putere versus Forță

Cum ieșim din disperare

Căutăm soluții din cele mai moderne și sofisticate în a ne găsi liniștea, dar cheia acestui calm interior pare să nu aibă sens în logica acestei lumi.

O minte neiertătoare e plină de frică, nelăsând loc iubirii. Mintea neiertătoare există fără speranța alinării și a izbăvirii de durere. Ea suferă și zace în nefericire, obercăind în întuneric, nereușind să vadă cauza acestei dureri.

Mintea care nu iartă e chinuită de îndoieli, nesigură pe ea, neîncrezătoare în ceilalți, confuză, plină de frică și de mânie, îngrozită să doarmă, dar mai îngrozită să se trezească; speriată de sunete dar și mai speriată de liniște, tulburată de întuneric dar și mai tulburată de lumină, pentru că în lumina conștientizării, ce altceva să vadă decât propriile umbre?

Mintea neiertătoare nu vede greșeli ci numai vină. Ea privește lumea cu ochii închiși și urlă când își vede propriile proiecții în alții. Vrea să trăiască, dar se teme de viață. Vrea iertare, dar nu vrea să o dea. Vrea scăpare, dar nu își poate imagina cum.

Mintea neiertătoare e disperată, fără perspectiva unui viitor frumos, decât și mai multă disperare.

Un om care nu iartă, nu întreabă, deoarece crede că știe, iar dacă întreabă, de cele mai multe ori o face pentru a combate și pentru a intra în conflict. E sigur că are dreptate și nu își pune propria părere la îndoială.

Dar, chiar dacă nu putem încă ierta, vestea bună e că iertarea se învață.

Astăzi vă propun să exersăm deprinderea aptitudinii de a ierta. Dacă ești dispus, dedică zece minute dimineața și alte zece minute seara, pentru a da iertare și, totodată, de-a o primi. Pentru că a da și a primi este același lucru. Vom exersa practicând iertarea față de cineva pe care îl considerăm dușman. Gândește-te mai întâi la cineva care nu îți place sau pe care îl disprețuiești foarte mult. Probabil că ai deja în minte un astfel de om. Acum închide ochii și încearcă să îl vezi în gând și să te uiți la el câteva clipe. Încearcă să percepi o lumină în el, o mică licărire pe care cu greu o observi. Străduiește-te să găsești o mică rază de lumină în portretul hidos pe care i l-ai zugrăvit. Privește atent acest chip până vezi o lumină undeva în el și apoi fă ca această lumină să se extindă până îl acoperă cu totul, făcându-i portretul frumos, bun și luminos. Privește câteva clipe această percepție schimbată, privește-i zâmbetul prin care îți mulțumește pentru faptul că l-ai iertat. Lasă-l acum pe fostul tău „dușman” să îți ofere din lumina lui, pentru a te binecuvânta cu ce ai dat. Acum ai fost iertat de tine însuți!

Iată cum te poți pune la adăpost de suferințele psihice și sufletești care par să te amenințe la tot pasul aducând incertitudine tuturor speranțelor de a-ți găsi vreodată liniștea și pacea. Spune-ți cât mai des că iertarea este cheia fericirii.

Sursa fotografie: internet

Puterea vindecătoare a nimicului- efectul Placebo

Un fenomen medical care ne oferă o privire incitantă la controlul pe care mintea îl are asupra corpului este efectul placebo. Un placebo este orice tratament care nu are acțiune specifică asupra corpului, dar este dat fie pentru a fi pe plac unui pacient, fie ca un control într-un experiment. Adesea, in studiile pentru medicamente se folosesc ca placebo pilule de zahăr. Chiar operația chirurgicală a fost folosită ca placebo. În anii 50, angina pectorală, durerea frecventă în piept și în brațul stâng datorată scăderii fluxului sanguin spre inimă, era tratată, de obicei, chirurgical. Apoi, câțiva doctori au hotărât să facă un experiment. În loc să facă operația obișnuită, ei deschideau pacientul și apoi îl coseau simplu la loc. Pacienții care au primit imitația de operație au raportat exact la fel de multa ușurare ca și cei care au avut operația întreagă. Succesul operației false indică faptul că undeva adânc în noi, toți avem capacitatea de a controla angina pectorală.
În afară de angina pectorală, s-a dovedit că răspund la tratamentul placebo migrenele, alergiile, febra, răceala obișnuită, acneea, astmul, negii, diferite tipuri de dureri, greața și răul de mare, ulcerele peptice, sindroamele psihice ca depresia și anxietatea, artritele reumatoide si degenerative, boala radiațiilor, Parkinson, scleroza multiplă și cancerul.
În mod clar, acestea variază de la cele nu atât serioase până la cele care pun viața în pericol, dar chiar efectul placebo poate implica schimbări aproape miraculoase chiar și în cele mai proaste condiții ale pacientului. Sa luam exemplu, umilul neg. Negii sunt tumori mici care cresc pe piele, cauzate de un virus. Ei se vindecă extrem de ușor prin folosirea efectului placebo, lucru evident in numărul aproape infinit de ritualuri populare – ritualul fiind el însuși un fel de placebo. Lewis Thomas, președinte emerit la Memorial Sloan-Kettering Cancer Center din New York, povestește despre un medic care îi scăpa pe pacienții săi de negi punând, pur si simplu, pe ei vopsea purpurie inofensivă.
Eficacitatea unui placebo într-o circumstanță data variază de asemenea, larg. Depinde de mai mulți factori.
Un factor care poate să afecteze eficacitatea unui placebo este metoda prin care este administrat. Injecțiile sunt în general percepute ca fiind mai puternice decât pilulele, deci administrarea unui placebo într-o injecție îi poate crește eficiența. La fel, capsulele sunt văzute adesea ca fiind mai eficiente decât tabletele și chiar mărimea, forma și culoarea unei pilule poate juca un rol.
Un alt factor este atitudinea pe care medicul o transmite când prescrie placebo. Dr. David Sobel, un specialist în placebo de la Kaiser Hospital, California, relatează povestea unui doctor care trata un pacient cu astm, căruia îi era neobișnuit de greu să își mențină libere bronhiile. Doctorul a comandat o mostra dintr-un medicament nou și puternic la o companie farmaceutica, și i l-a dat bărbatului. În câteva minute, omul a manifestat o ameliorare spectaculoasă și a respirat mult mai ușor. Totuși, când a avut următorul atac, doctorul a hotărât să vadă ce se întâmplă dacă îi dădea bărbatului un placebo. De data aceasta bărbatul s-a plâns că trebuie să fie ceva în neregulă cu prescripția, pentru că nu a eliminat complet dificultatea în respirație. Aceasta l-a convins pe doctor că mostra de drog era cu adevărat un medicament nou eficient pentru astm- până când a primit o scrisoare de la compania farmaceutica, prin care îl informau că în loc de noul medicament, îi trimiseseră din greșala un placebo! Evident, a fost entuziasmul neștiutor al doctorului pentru primul placebo, nu și pentru cel de-al doilea, care explica discrepanța.
Răspunsul remarcabil al bărbatului la medicația antiasmatică placebo poate fi din nou explicat prin incapacitatea fundamentală a minții de a distinge între o realitate imaginată si una reală. Omul a crezut că i se dăduse un medicament nou, puternic, pentru astm, iar această convingere a avut un efect fiziologic atăt de spectaculos asupra plămânilor săi, ca și cum i-ar fi administrat un medicament real. Achterberg a subliniat faptul că o influență puternica a avut-o atitudinea ușor diferită a doctorului (și poate limbajul trupului) în timpul administrării celor doua placebo, a fost destul să-l facă pe unul să funcționeze si pe celălalt nu.
Reiese limpede de aici că până și informația primită subliminal poate influența mult credințele și imaginile mintale care au un impact asupra sănătații noastre.
Se poate pune întrebarea câte medicamente au avut efect (sau nu au avut) din cauza atitudinii manifestate de medic în timp ce le administra.
sursa:Universul Holografic- Michael Talbot

sursa fotografiei: internet