Bolnavul se vaită de tot felul de senzații insolite, curioase, bizare, în diferite părți ale corpului, raportându-se la diverse organe. Se ajunge chiar la anumite interpretări delirante, amplificate enorm, devenite dominante, senzațiile acestea, interpretate în anumite feluri de către pacient, pune stăpânire pe viața lui, îi subjugă toate preocupările, îl face să colinde din medic în medic, din cabinet în cabinet, din spital în spital, convins de gravitatea bolii de care suferă.
În realitate este vorba de halucinoze în domeniul visceral, intern, ajungându-se uneori la delir pe teme de boală, iar bolnavul este în realitate un ipohondriac sau denumirea preluata de la Moliere, un „bolnav închipuit”, ale cărei iluzii, halucinații, delir, se raportează la organismul lui, care delirează asupra propriei ființe interne, somatice: uneori liniștit, doar solicitant, implorant, alteori agitat, frământat, interpretativ, revendicativ, torturând si pe cei din jur, inclusiv pe medici. Chiar daca uneori sunt chiar suferințe reale, cu baza obiectivă, legate de procese organice, acestea sunt sub influența temerilor, fricii, gândurilor negre, presupunerilor neliniștitoare. Dar la un individ cu psihic normal, echilibrat, adaosul psiho-imaginativ, interpretativ, cedează și dispare sub influenta explicațiilor logice și convingătoare ale medicului sau sub efectul real al medicației. La ipohondru, suferința este produsă de imaginație și aceasta nu poate fi calmata de medicamente.
Din nefericire, numărul ipohondrilor este foarte mare. Un procent mare din clienții cabinetelor medicale este constituit de astfel de bolnavi, total imaginari sau măcar parțiali (cu o anumita doză de imaginație, halucinoză, adăugat unor suferințe reale dar minore).

Psihoterapia poate fi de mare ajutor în schimbarea gândirii și comportamentului dar, din păcate, majoritatea persoanelor ipohondre, neagă existența problemelor mentale sau emoționale, ceea ce le face rezistente la psihoterapie