Cum ieșim din disperare

Căutăm soluții din cele mai moderne și sofisticate în a ne găsi liniștea, dar cheia acestui calm interior pare să nu aibă sens în logica acestei lumi.

O minte neiertătoare e plină de frică, nelăsând loc iubirii. Mintea neiertătoare există fără speranța alinării și a izbăvirii de durere. Ea suferă și zace în nefericire, obercăind în întuneric, nereușind să vadă cauza acestei dureri.

Mintea care nu iartă e chinuită de îndoieli, nesigură pe ea, neîncrezătoare în ceilalți, confuză, plină de frică și de mânie, îngrozită să doarmă, dar mai îngrozită să se trezească; speriată de sunete dar și mai speriată de liniște, tulburată de întuneric dar și mai tulburată de lumină, pentru că în lumina conștientizării, ce altceva să vadă decât propriile umbre?

Mintea neiertătoare nu vede greșeli ci numai vină. Ea privește lumea cu ochii închiși și urlă când își vede propriile proiecții în alții. Vrea să trăiască, dar se teme de viață. Vrea iertare, dar nu vrea să o dea. Vrea scăpare, dar nu își poate imagina cum.

Mintea neiertătoare e disperată, fără perspectiva unui viitor frumos, decât și mai multă disperare.

Un om care nu iartă, nu întreabă, deoarece crede că știe, iar dacă întreabă, de cele mai multe ori o face pentru a combate și pentru a intra în conflict. E sigur că are dreptate și nu își pune propria părere la îndoială.

Dar, chiar dacă nu putem încă ierta, vestea bună e că iertarea se învață.

Astăzi vă propun să exersăm deprinderea aptitudinii de a ierta. Dacă ești dispus, dedică zece minute dimineața și alte zece minute seara, pentru a da iertare și, totodată, de-a o primi. Pentru că a da și a primi este același lucru. Vom exersa practicând iertarea față de cineva pe care îl considerăm dușman. Gândește-te mai întâi la cineva care nu îți place sau pe care îl disprețuiești foarte mult. Probabil că ai deja în minte un astfel de om. Acum închide ochii și încearcă să îl vezi în gând și să te uiți la el câteva clipe. Încearcă să percepi o lumină în el, o mică licărire pe care cu greu o observi. Străduiește-te să găsești o mică rază de lumină în portretul hidos pe care i l-ai zugrăvit. Privește atent acest chip până vezi o lumină undeva în el și apoi fă ca această lumină să se extindă până îl acoperă cu totul, făcându-i portretul frumos, bun și luminos. Privește câteva clipe această percepție schimbată, privește-i zâmbetul prin care îți mulțumește pentru faptul că l-ai iertat. Lasă-l acum pe fostul tău „dușman” să îți ofere din lumina lui, pentru a te binecuvânta cu ce ai dat. Acum ai fost iertat de tine însuți!

Iată cum te poți pune la adăpost de suferințele psihice și sufletești care par să te amenințe la tot pasul aducând incertitudine tuturor speranțelor de a-ți găsi vreodată liniștea și pacea. Spune-ți cât mai des că iertarea este cheia fericirii.

Sursa fotografie: internet

Sfaturi pentru familiile pacienților agorafobici

Agorafobia este definită ca “starea de anxietate (frica) legată de locuri sau situații din care ar putea fi dificil (ori stânjenitor ) să scapi sau în care ajutorul ar putea să nu fie disponibil în cazul în care survine un atac de panică neașteptat”.

Situațiile cel mai des evitate sunt : a ieși singur din casă, a calatori singur, a te afla in tuneluri, pe poduri sau în spații deschise. Agorafobia este caracterizată mai puțin de teama de anumite situații și mai degrabă de teama de a avea un atac de panică in anumite situații.

Membrii familiei unui pacient agorafobic consideră de cele mai multe ori că acesta este foarte egoist. Ei manifestă resentimente față de solicitările absurde ale agorafobicului si se simt adesea manipulați. Ceea ce trebuie sa afle membrii unei astfel de familii este că suferința subiectului este reală. Chiar daca subiectul dezorganizează serios viața de familie, el nu face acest lucru în mod intenționat, solicitările sale reprezentând încercări de a se elibera de stările neplăcute.

Partenerul unei paciente agorafobice trebuie sa o ajute, să se facă util, să-și facă timp să iasă cu ea la plimbare sau la cumpărături. El trebuie să-i propună activități suplimentare (să meargă la teatru, la expoziții etc.), fără însă a exercita presiuni asupra persoanei cu probleme. Partenerul de viață trebuie, de asemenea, să încurajeze micile progrese ale pacientului și să-i transmită în permanență un sentiment de încredere și de siguranță Astfel, dacă acesta și-a dat întâlnire cu partenerul/partenera la o anumită oră, este indicat să nu întârzie (pentru ca acest lucru poate declanșa o reacție de panică), ba chiar să vină cu puțin timp înainte de ora întâlnirii. Afirmațiile de tipul “Poți să lupți cu stările tale” sau “Încetează odată cu prostiile astea” nu ajută la absolut nimic, pentru că daca subiectul ar putea să lupte cu stările sale este clar ca ar face-o.

Este mult mai indicată o atitudine mai constructivă. Micile plăceri pe care un membru al familiei le poate face agorafobicului vor contribui la diminuarea stărilor sale depresive și astfel acesta va dispune de mai multă energie psihică pentru a realiza exercițiile de desensibilizare.
Este important ca membrii familiei unor agorafobici să înțeleagă semnificațiile acelor lucruri mărunte care, dacă sunt realizate, reprezintă pași importanți în direcția vindecării.

Acestora trebuie să li se transmită sentimentul că sunt înțeleși, că sunt înconjurați de înțelegere și compasiune, precum și idea că partenerul sau ceilalți membri ai familiei sunt convinși că dacă ei vor face eforturi situația se va ameliora.

De multe ori traversarea unor situații psiho-traumatizante severe îi poate ajuta pe agorafobici să-și stăpânească tulburarea, pentru că în condiții de catastrofă sau criză, ființa umană pune în acțiune toate disponibilitățile sale latente. Astfel, de pildă, în lagărele de concentrare naziste simptomele fobice au dispărut complet (Fensterheim si Jean Baer, 1977).

sursa fotografiei: internet