Dependentul, un căutător spiritual

Mulți alcoolici și dependenți de droguri se descriu drept visători, sensibili și idealiști. Foarte mulți dintre ei vorbesc despre dorința de a-i sprijini pe ceilalți sau de a rezolva problemele altora. Cei mai mulți se simt izolați, singuri, excluși din rândul lumii, rușinați, mai puțin importanți, proști și neadecvați. Ei vorbesc despre o foame nedefinită, ceva ce pare să lipsească din viața lor, acel sentiment de neliniște și un dor spiritual, care sunt familiare multora dintre noi. Adeseori, ei simt o neliniște pătrunzătoare, o dorință de mai mult sens și iubire. Acest dor îi duc către relații și comportamente autodistructive, care par să îi satisfacă pe moment, ceva ce să le aline tânjirea.

Mulți zic așa: „Când am băut primul pahar de alcool, am simțit că toate problemele mele s-au rezolvat!” O lume nouă se deschide în fața lor. În cele din urmă, se trezesc prinși într-un ciclu ruinător al dependenței, care le amenință bunăstarea fizică, emoțională și spirituală. Nu mai pot controla relația lor cu alcoolul sau drogurile iar când ajung pe fundul prăpastiei își dau seama că nu pot continua așa.

Ironia este că nici o activitate externă sau substanță nu satisfac tânjirea inițială sau sentimentul de „gol interior”. Ce este această dorință arzătoare? Cred că Jung avea dreptate când zicea că această tânjire intensă și uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea sufletească, izvorul de divinitate, „setea” de Dumnezeu.

„Setea de uniune cu Dumnezeu”, cum a numit-o Jung, este un imbold fundamental care vine dinlăuntru și care are o putere deosebită asupra noastră. Impulsul de a ne cunoaște adevăratul Sine provoacă în noi un fel de nemulțumire divină . Acest dor profund merge dincolo de tânjirea fiziologică foarte reală, dorința înnăscută de a ne redescoperi natura spirituală este o forță puternică, activatoare, inconștientă pe care mulți dintre noi o simțim pe tot parcursul vieții.

Până ce nu recunoaștem prezența ei, până nu Îi facem loc lui Dumnezeu în sufletul nostru, vom simți un permanent sentiment de nemulțumire și neliniște față de existența noastră. Poeții folosesc în mod frecvent metafora setei și a foamei atunci când vorbesc despre puterea acestui dor de Dumnezeu.

Doar capitulând, eliberându-ne de ineficientele moduri de viață, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea și sentimentul împlinirii. Aceste calități nu se dezvoltă dintr-o dată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorință și multă conștientizare.

Dar, odată ce dobândesc acest sentiment că pot ce se deschide în fața lor, sunt gata să se angajeze într-o nouă viață.

Despre mine

Despre mine..

Mă numesc Teodora Megheșan, locuiesc în Oradea și activez în domeniul psihoterapiei.
Pofta de psihoterapie pentru mine s-a născut ca pofta de mâncare. Instinctiv. Nu am ales această profesie, ci am simțit să o fac cu aceeași curiozitate și entuziasm pe care bănuiesc că o au exploratorii când simt că există un loc de care se pot apropia, pe care îl pot cunoaște. Nu cred că există o altă modalitate de a face psihoterapie, decăt astfel, asemeni unui explorator, lăsându-te fascinat de universul interior al fiecărei ființe, dispus să faci tot ce iți stă în putere pentru ca acea ființă să devină tot ceea ce poate fi ea mai bun. E un angajament personal și am învățat că altfel nu se poate, dar pentru toate astea au fost necesari ani buni de instruire. M-am lăsat formată de profesori și de pacienți deopotrivă, de oameni în vârstă, de oameni înțelepți, de cărți și de copii, si de experiența mea de viață.
Am terminat formarea in Psihoterapie Ericksoniană și Hipnoză Clinică cu prof. Ion Dafinoiu, am lucrat ca și psiholog școlar iar acum, de opt ani, lucrez in sector privat în cabinetul meu de psihoterapie.
Sunt un psihoterapeut care-și consideră clienții parteneri, oameni cu calități și resurse, oameni care traversează perioade mai puțin plăcute,oameni care vin în terapie pentru a-și găsi direcția cea bună și care sunt plini de energie și curaj, oameni motivați să descopere mai mult sens, oameni care vor să aibă mai multă poftă de viață și să se bucure de ea.
Vă aștept într-un ambient plăcut, pentru a descoperi împreună resursele interioare care ne ajută în evoluția personală și profesională.

Daca poposiți aici pe site-ul meu vă spun doar atât: Bine ați venit în latura virtuală a lumii mele!

Cum ne alegem anturajul? O altfel de clasificare…

Se spune că prima impresie nu e întotdeauna cea corectă, dar părerea mea e că e greșită această afirmație. Când întâlnim prima dată un om, nu știm nimic despre el și astfel îl analizăm cu mintea subconștientă care e depozitara tuturor informațiilor din trecut, dar și din viitor. Aici e sediul intuiției, iar după unii, cea mai înaltă formă de inteligență. Mintea subconștientă știe mult mai multe decât mintea conștientă, bazați-vă pe ea.

S.N.Lazarev a făcut o clasificare după care e condus omul:

Omul trup, sau omul care se identifică pe sine ca fiind doar trup. Comportamentul acestui om este determinat în general de frică și apreciază puterea. Pentru el, cel mai important lucru este bunăstarea materială și confortul. În general, el este condus doar prin frică și prin forță, amenințându-l cu pedeapsa, prin durere fizică sau represalii. Acesta te va trăda întotdeauna pentru bani sau când se va teme de ceva.

Omul spirit, e acel om care se bazează foarte mult pe intelect. Acest om va fi mai de încredere, însă, dacă vei greși ceva, sau dacă va vedea că ai un anumit defect, te va critica și judeca. Este condus de convingeri și înțelegere. Un om al spiritului poate fi convins prin forța minții, a voinței și a perseverenței în urmărirea unui scop.

Omul suflet, e acel om care se identifică pe sine ca fiind de esență divină. Cu el este mai ușor să colaborezi, pentru că acesta poate să facă un compromis. Unui asemenea om îi este greu să mintă, să te trădeze sau să fie interesat să te vândă. Este foarte ușor să lucrezi cu el, să interacționezi sau să decizi ceva în perspectivă. Un om al sufletului poate fi convins prin moralitate, corectitudine, blândețe, grijă, atenție, compasiune și sacrificiu.

Cum se raportează aceștia la stres?

Pentru omul care pune trupul pe primul loc, stresul este foarte greu de gestionat, iar uneori chiar fatal. Pentru omul spiritual, stresul este o provocare și îl mobilizează să se autodepășească, iar pentru omul sufletului, stresul este neplăcut dar se folosesc de smerenie, blândețe și compasiune pentru a-l gestiona.

În general, dacă omul este credincios, dar nu doar demonstrativ, atunci, de regulă, va fi de încredere. În schimb, dacă un om este invidios, zgârcit, irascibil, îți va fi greu să lucrezi cu el.

Toți au nevoie de iubire și grijă, dar un om al trupului are nevoie și de putere, un om al spiritului -de aprecieri, iar un om al sufletului, de căldură și tandrețe.

Sursa fotografie: internet

Lasă Lumina să spulbere întunericul din tine.

Semnul Crăciunului este o stea, o lumină în întuneric. Caut-o strălucind în tine, accept-o, pentru că a venit timpul Lui Hristos. Micul Iisus vine la mine și la tine, necerând nimic.

De acest Crăciun, dă-i Lui Dumnezeu tot ce te sperie, tot ce te întristează, tot ce te rănește, ca să te poți vindeca alături de El. Hai să sărbătorim vindecarea sufletelor noastre de frică, tristețe, ură și durere.

Nu lăsa deznădejdea să întunece bucuria Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos; toate cuvintele de spaimă să tacă și imaginile descurajante cu care ești deprins să dispară. Pruncul Iisus se naște pentru a ne preda lecția iubirii. Fii gazdă bună și primește-L în inima ta, lasă-L să intre să locuiască unde vrea El să stea, și prin primirea călduroasă pe care i-o faci, El îți va umple viața cu prezența Lui.

Sursa fotografie: internet

Un semnal pentru noi să devenim mai conștienți

Comportamentul altora față de noi poartă întotdeauna în el un dar ascuns. Chiar dacă pare o răutate, critică sau jignire, ar trebui să ne punem întrebările: ” Dar dacă are dreptate? Ce îmi cere această persoană să conștientizez mai bine? Ce refuz să văd la mine? Cum mă văd eu din exterior?” Dacă procedăm în acest fel, ne vom da seama că refuzăm să conștientizăm anumite aspecte mai puțin plăcute ale noastre. Aceste persoane ne fac de multe ori un mare bine, dar noi omitem să le recunoaștem meritele. Dacă renunțăm la toate sentimentele negative față de aceste persoane și începem să le apreciem, recunoscând importanța pe care o au pentru noi, aceasta poate constitui un impuls pentru creșterea și dezvoltarea noastră emoțională, profesională și relațională. Mama cicălitoare, soțul critic sau vecinul dificil încearcă să ne comunice un anumit lucru, dar aproape întotdeauna, aceste persoane simt că aportul pe care îl aduc în viața noastră, nu este suficient recunoscut. Odată ce recunoaștem importanta pe care o au pentru noi și facem eforturi să nu mai fim noi înșine, încetează și critica sau reproșul. Aceasta înseamnă că trebuie măcar puțin să renunțăm la mândria noastră pentru a ne dizolva mânia, astfel încât să putem fi recunoscători pentru oportunitățile de dezvoltare întâlnite în viața de fiecare zi.

Sursa fotografie: internet

Anxietatea poate fi motivatoare între anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul

Anxietatea, la fel ca și stresul, poate fi prietenul nostru, iar nu inamicul nostru. Mult prea adesea devenim anxioși în legătură cu faptul că suntem anxioși. Ne temem să ne fie teamă, iar după un timp, e greu să mai știm care este adevărata problemă: motivul din cauza căruia am început să devenim anxioși, sau anxietatea că suntem anxioși. Eu aș numi-o intoleranța la frică.
O metaforă eficientă în acest sens, este cea a indicatorului de nivel redus de combustibil al mașinii. Atunci când se aprinde indicatorul de benzină, ni se amintește că nivelul acesteia este scăzut și că trebuie să realimentăm rezervorul. La fel, devenim anxioși atunci când trebuie să fim atenți la ceva, altfel vom rămâne fără benzină. Avem nevoie de îngrijorare ca să ne menținem în siguranță și productivi, pentru a funcționa cu toți cilindrii. Noi nu putem scăpa de frică: datorită fricii, specia umană a supraviețuit, de la începuturi, până azi. Gândește-te la următoarele:
Dacă nu ne-am îngrijora, am putea să traversăm oricând strada, riscând să fim loviți de o mașină.
Dacă nu am fi anxioși cu privire la performanța noastră la locul de muncă, am putea să ne relaxăm prea tare și astfel nu am fi bine pregătiți pentru o prezentare importantă, sau pentru o ședință.
Dacă nu am fi anxioși să ne luăm măsuri de siguranță atunci când conducem mașina sau mergem cu bicicleta, nu am fi suficient de prudenți, astfel încât să evităm accidentele.
Cred că ai prins ideea. Deci, anxietatea poate fi motivatoare intre anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul. Gândurile iritante și catastrofizante, ne trag în jos în loc să ne ridice, atunci când anxietatea ne controlează mintea, în loc noi să ne conducem propria minte.

Sursa fotografiei: internet

Copilul din interiorul nostru

Observați oamenii, și veți constata că înfățișarea fizică este o mare amăgire. Majoritatea oamenilor arată ca niște adulți, dar nu sunt deloc adulți. Din punct de vedere emoțional, majoritatea oamenilor sunt încă copii. Emoțiile copilăriei continuă și în viața adultă, dar sunt ascunse sub masca unei denumiri pompoase. În majoritatea adulților, se găsește un copil care nu face decât să imite comportamentul unui adult. „Copilul nostru interior”, despre care auzim atât de des, nu este deloc numai în interiorul nostru, el este chiar foarte vizibil.

Atunci când cresc, oamenii preiau diferite identificări și copiază ceea ce consideră ei că ar fi potrivit din comportamentul și stilul unui adult; cu toate acestea, cel care face aceste lucruri, este copilul și nu adultul. Ceea ce vedem noi în viața de zi cu zi, sunt niște persoane ce acționează în baza unor programe și atitudini cu care se identifică, asemenea unor copii. Copilul mic dă dovadă de curiozitate, autocompătimire, invidie, competitivitate, izbucniri de mânie, izbucniri prin plâns, ură, resentimente, rivalități, dorința de a fi în centrul atenției, dorința de a fi admirat, învinovățirea celorlalți, refuzul responsabilității, căutarea favorurilor, minciuna, infatuare, și așa mai departe. Toate acestea sunt atribute ale copilului.

Dacă vom observa activitățile zilnice ale majorității adulților, vom înțelege că nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mintea noastră subconștientă, din punct de vedere emoțional, rămâne la nivelul unui copil de maxim șapte ani.

Această înțelegere ar trebui să ne facă să avem o atitudine de toleranță și compasiune, decât una de condamnare. Încăpățânarea și opoziția, care sunt caracteristice copilului de doi ani, continuă să domine personalitatea și la o vârstă venerabilă.

Există însă, și situații, când oamenii reușesc să treacă de la copilărie la adolescență. Aceștia devin eternii căutători ai senzațiilor tari. Iși provoacă destinul, fiind preocupați de corpul lor, de mușchi, flirturi, popularitate, cuceriri sexuale și romantice. Au o tendința de a deveni atrăgători, seducători, strălucitori, eroici, tragici, teatrali, dramatici și histrionici. Din nou, ceea ce este exteriorizat este o impresie a copilăriei, dar de data aceasta, a unei copilării ce trece în adolescență.

Copilul din noi este naiv și impresionabil, ușor de programat și ușor de sedus și de manipulat.

Sursa fotografiei: internet

Eu îmi fac partea mea, tu îți faci partea ta

Uneori ne dorim să adoptăm anumite comportamente care nu coincid cu personalitatea noastră și cu stilul de viață pe care îl avem. Atunci când avem așteptări nerealiste chiar și de la o tehnică psihoterapeutică, precum e hipnoza, avem șanse mari să eșuăm.

Nu este suficient să gândești și să simți pacea cu ochii închiși, nici chiar să trăiești o transă profundă și, apoi, după ce îi deschizi, să-ți continui ziua în stări limitate și pesimiste ale minții și ale corpului. Trebuie să îți schimbi întreaga personalitate, să demonstrezi pacea, ceea ce presupune să te implici cu totul, de la gândire la acțiune.
De fiecare dată când ne schimbăm starea de a fi și ne începem ziua prin deschiderea inimii către acele stări sufletești care ne conectează la dragostea de viață, la recunoștință și la bunătatea față de ceilalți, e necesar să menținem și să demonstrăm această stare de a fi, pe parcursul întregii zile. Temperând comportamentele reactive și, prin urmare, nemaicreând aceleași experiențe negative, formăm noi circuite neuronale. În acest fel, încetăm să ne condiționăm corpul să trăiască emoțiile auto-limitative ale minții, și așa ne schimbăm pe noi cât și relația noastră cu lumea înconjurătoare.

Desigur, la început va părea nefiresc să acționezi altfel, împotriva anilor de condiționare automată, a obiceiurilor inconștiente, a reacțiilor emoționale reflexe, precum și a atitudinilor. Sunt convinsă că orice persoană care a rupt legătura cu vechile atitudini, trebuie să fi simțit disconfortul și incertitudinea necunoscutului. Acest lucru necesită conștientizare, intenție, stare de prezență și atenție constantă față de stările interioare. Disconfortul este o provocare la a crește. Ne face să ne simțim mai vii.
Îți propun să iei o pauză de la viața ta ocupată pentru a investi în tine, să reflectezi asupra așteptărilor tale, și să fii dispus să îți faci partea ta de efort, fiindcă atunci când faci asta, investești în viitorul tău.

Sursa fotografiei: internet

Vulnerabilitatea, avantaj sau dezavantaj?

Vulnerabilitatea poate fi văzută drept capacitatea cuiva de a se lăsa expus în fața altora, fără să se controleze. Îți dau putere asupra mea și am încredere că nu o să o folosești împotriva mea.

Ai fost vreodată într-o situație în care te-ai simțit vulnerabil? Cum ai reacționat? Ai discutat cu ceilalți sau ai ales să rezolvi singur și să nu arați cât ți-a fost de greu?

La naștere, biologia noastră predispune să fim complet vulnerabili, să fim complet dependenți de cei din jur pentru supraviețuire. Cu toate acestea, experiențele pe care le avem ulterior, ne modifică în timp relația de vulnerabilitate în viața de adult.

Merită sau nu să fim vulnerabili? E bine sau nu să ne arătăm latura asta?

Suntem cea mai fragilă ființă de pe fața planetei, nu avem blană, nu suntem rezistenți la frig, nu avem gheare și colți… Dacă nu ne place, sau considerăm că nu trebuie să fim vulnerabili, este foarte trist, pentru că nu recunoaștem că suntem vulnerabili de când ne naștem. De când suntem copii ne bazăm pe părinți ca să supraviețuim. Motivul pentru care a ajuns specia umană dominantă, e tocmai pentru că am putut coopera unii cu ceilalți. Dar pentru ca un grup de oameni să colaboreze, condiția e ca ei să aibă încredere unii în ceilalți. În invulnerabilitate, unul din principalele lucruri care se pierd, e încrederea. Deci, nu doar că e bine să fim vulnerabili, e chiar indispensabil să fim deschiși către ceilalți dacă vrem să construim lucruri mai mari decât poate să o facă o singură persoană.

Sensibilitatea e ingredientul indispensabil pentru a construi relații trainice pe termen lung cu grupuri de oameni. Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Sunt momente în care treci prin niște experiențe în care îți exprimi emoțiile sau vulnerabilitatea și primești în schimb jigniri sau persecuție. În acel moment, nu prea vrei să te expui pentru jignirea pe care o primești ulterior, și astfel există riscul să ai senzația că e mai periculos să te expui decât să faci totul singur.

Oamenii certați cu vulnerabilitatea, învață lucrul acesta relativ repede și o asociază cu slabiciune, pentru că nevoile lor au fost folosite împotriva lor, ceea ce i-a facut să se simtă slabi.

Realitatea e că atunci când îți pui sufletul pe tavă, e posibil ca celălalt să folosească acest lucru împotriva ta, dar în egală măsură e și singurul fel în care poți să te conectezi cu alții și să ajuți oamenii din jur să înțeleagă ce simți. E mult mai mare probabilitatea să primești ajutor când îmi spui că ți-e teamă, decât când doar aștepți ca să îți citesc gândurile.

Ca să poți fi vulnerabil în fața unor oameni pe care îi respecți, ai nevoie de curaj. Minusul major in momentul în care te decizi să nu mai simți rușine, vinovăție, regret, tristețe, e că nu poți amorți selectiv emoțiile. Astfel, nu poți simți nici bucurie, entuziasm, împlinire…

Când alegem să nu mai fim vulnerabili, literalmente ne oprim o parte din creier, ne reducem spectrul emoțional, lucru care ne face să ne pierdem empatia.

Intervenția hipnotică a naturii

Deoarece omul a pierdut relația cu Dumnezeu în mare măsură, apelează la psihoterapie pentru ajutor. Dar diferitele tehnici psihoterapeutice, deși ajută mult, nu pot restabili comunicarea inimii între om și Dumnezeu. În natură în schimb, poți simți prin toate celulele tale, din profunzimea inimii, prezența Creatorului, aceasta fiind creația Lui, natura fiind El însuși in manifestarea sa fizică.

Așa că, dacă l-am exclus pe Dumnezeu din cabinetul psihoterapeutic, să poposim în cabinet la El, în grădina Sa, spre puterea magică și vindecătoare a naturii.

sursă fotografie: internet