Arhive etichete: psihoterapie

Determinanții ascunși ai comportamentului uman, sau de ce lumea e așa cum e.

Posted on by

În cartea „Putere versus Forță”, David R. Hawkins face distincția între putere și forță precum și între toate calitățile asociate acestora. El aduce o explicație pentru deciziile de multe ori distructive pe care le iau oamenii. Deoarece acest subiect este unul extraordinar de simplu, este foarte dificil de prezentat unei lumi atât de atașată de complexitate. David Hawkins își propune mai degrabă o abordare practică decât una filosofică.

Ce este puterea? Ce este forța? Care este sursa intrinsecă a puterii și cum anume funcționează ea? De ce forța este întotdeauna anihilată de către putere? Cât de diferit vede cineva viața care trăiește la nivelurile de jos ale evoluției sufletești versus cineva la un nivel mai ridicat al trăirilor sufletului?

Iată deci distincția pe care o face psihiatrul american, între putere și forță:

Puterea izvorăște din semnificație. Ea este legată de motivație și de principii și face apel la tot ce este nobil în natura umană. Ea apelează la ceea ce înalță și înnobilează.

Forța este asociată cu parțialul, puterea cu întregul. Putem spune că forța este mișcare, iar puterea e liniștea. Forța acționează întotdeauna împotriva a ceva, în timp ce puterea nu face acest lucru. Puterea dă viață și energie, forța le îndepărtează pe acestea. Puterea este asociată compasiunii, ceea ce ne face să avem sentimente înalte, în schimb, forța este asociată cu judecata și condamnarea morală. Ne dă o stare de rău și ne face să avem sentimente negative.

Forța creează întotdeauna contrastele, efectul său fiind să dezbine nu să unifice. Pentru că ea dezbină, va exista întotdeauna cineva care pierde, și se creează mereu dușmani. Pusă în mod constant în fața dușmanilor, ea reclamă o apărare constantă. Forța acționează întotdeauna a ceva, in timp ce puterea nu face acest lucru. Ea este incompletă și, prin urmare, trebuie alimentată cu energie. Puterea e completă și totală în ea însăși. Nu revendică nimic pentru că nu are nevoie de nimic. Pentru că forța are un apetit exagerat, ea trebuie să consume mereu ceva. La polul opus, puterea dă viață, o susține și o alimentează cu energie. Forța le anihilează.

Forța trasează obiective, iar după ce sunt atinse rămâne un gol, o lipsă de sens. Puterea, pe de altă parte, ne motivează la infinit.

Dacă viețile noastre sunt dedicate unui scop nobil, dedicate iubirii, atunci, niciodată nu își vor pierde sensul. Dar, dacă scopul vieții noastre e succesul, ce se va întâmpla după ce îl vom atinge? Sau, și mai rău, dacă nu îl vom atinge? Aceasta este una dintre principalele cauze ale depresiilor la persoanele de vârstă mijlocie.

Deziluzia produsă de acest gol provine din eșecul de a ne alinia viața la principiul din care emană puterea, nu forța. Cu cât viețile noastre sunt mai dedicate creației, frumosului și binelui, cu atât vom fi mai sănătoși, longevivi și viguroși. Forța poate aduce satisfacții, dar numai puterea e cea care poate genera bucurie. Victoria asupra celorlalți ne dă satisfacție, dar numai victoria asupra noastră ne face fericiți. Puterea, prin iubirea și compasiunea ei, ne întărește, forța ne face slabi, temători și depresivi. Oamenii care au forță sunt gălăgioși și vorbăreți, în timp ce aceia care vin dinspre putere sunt tăcuți. Puterea nu are nevoie să se împăuneze, în timp ce forța trebuie întotdeauna să facă acest lucru. Aroganța este o caracteristică a forței; puterea se caracterizează prin smerenie. Forța e plină de sine și deține răspunsul tuturor întrebărilor, dar puterea este modestă. Este clar că puterea se asociază cu ceea ce aduce prinos vieții și forța cu ceea ce exploatează viața. Puterea atrage, în vreme ce forța respinge. Puterea îi servește pe ceilalți, în vreme ce forța se servește pe sine.

Forța oferă soluții rapide și superficiale. În cazul puterii, pentru îndeplinirea scopurilor este necesară maturitate, disciplină și răbdare.

Însușirea diferenței între aceste principii necesită experiență și o judecată educată, iar exercițiul discernământului este necesar pentru supraviețuirea morală și psihică în lumea modernă.

Cu cât ne vom strădui să avansăm pe scala conștiinței, ceea ce nu e ușor, avem șansa de a ne salva de negativitate, aroganță, lăcomie, agresivitate și cruzime. Fiecare dintre noi are șansa de a evolua, iar de la un nivel încolo, devine imposibil să mai manifești răutate.

Dependentul, un căutător spiritual

Posted on by

Mulți alcoolici și dependenți de droguri se descriu drept visători, sensibili și idealiști. Foarte mulți dintre ei vorbesc despre dorința de a-i sprijini pe ceilalți sau de a rezolva problemele altora. Cei mai mulți se simt izolați, singuri, excluși din rândul lumii, rușinați, mai puțin importanți, proști și neadecvați. Ei vorbesc despre o foame nedefinită, ceva ce pare să lipsească din viața lor, acel sentiment de neliniște și un dor spiritual, care sunt familiare multora dintre noi. Adeseori, ei simt o neliniște pătrunzătoare, o dorință de mai mult sens și iubire. Acest dor îi duc către relații și comportamente autodistructive, care par să îi satisfacă pe moment, ceva ce să le aline tânjirea.

Mulți zic așa: „Când am băut primul pahar de alcool, am simțit că toate problemele mele s-au rezolvat!” O lume nouă se deschide în fața lor. În cele din urmă, se trezesc prinși într-un ciclu ruinător al dependenței, care le amenință bunăstarea fizică, emoțională și spirituală. Nu mai pot controla relația lor cu alcoolul sau drogurile iar când ajung pe fundul prăpastiei își dau seama că nu pot continua așa.

Ironia este că nici o activitate externă sau substanță nu satisfac tânjirea inițială sau sentimentul de „gol interior”. Ce este această dorință arzătoare? Cred că Jung avea dreptate când zicea că această tânjire intensă și uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea sufletească, izvorul de divinitate, „setea” de Dumnezeu.

„Setea de uniune cu Dumnezeu”, cum a numit-o Jung, este un imbold fundamental care vine dinlăuntru și care are o putere deosebită asupra noastră. Impulsul de a ne cunoaște adevăratul Sine provoacă în noi un fel de nemulțumire divină . Acest dor profund merge dincolo de tânjirea fiziologică foarte reală, dorința înnăscută de a ne redescoperi natura spirituală este o forță puternică, activatoare, inconștientă pe care mulți dintre noi o simțim pe tot parcursul vieții.

Până ce nu recunoaștem prezența ei, până nu Îi facem loc lui Dumnezeu în sufletul nostru, vom simți un permanent sentiment de nemulțumire și neliniște față de existența noastră. Poeții folosesc în mod frecvent metafora setei și a foamei atunci când vorbesc despre puterea acestui dor de Dumnezeu.

Doar capitulând, eliberându-ne de ineficientele moduri de viață, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea și sentimentul împlinirii. Aceste calități nu se dezvoltă dintr-o dată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorință și multă conștientizare.

Dar, odată ce dobândesc acest sentiment că pot ce se deschide în fața lor, sunt gata să se angajeze într-o nouă viață.

sursa fotografiei: internet

Omul care nu aude chemarea sufletului și se bazează doar pe mintea sa, este condamnat

Posted on by

Pentru a trece peste limitele minții, David Hawkins spune că este necesar să o detronăm de tirania în care se percepe ca fiind unicul arbitru al realității. Natura sa este să ne convingă că părerea ei unică este adevărul. Un aspect al mândriei este negarea. Fiecare minte se angajează în negare pentru a-și proteja dreptatea, ceea ce dă naștere la rezistență în fața schimbării, lucru care împiedică sufletul să avanseze.

Întotdeauna, evoluția e precedată de înlăturarea iluziei de tipul „Eu știu”. De cele mai multe ori, singurul mod în care o persoană poate ajunge la această deschidere spre schimbare, este să se lovească de „pragul de jos” prin intermediul unor evenimente care îl face să conștientizeze inutilitatea convingerilor lui. Dacă lecțiile dureroase ale vieții nu sunt transformate prin smerenie, în ocazii de evoluție și creștere, vor fi irosite.

O cercetare atentă a minții tinde să crească nivelul smereniei. O minte observată devine mai umilă și începe să renunțe la pretențiile ei de atotștiutoare. Odată cu umilința, vine și capacitatea de a râde de noi înșine și, urcând pe scara conștiinței, ajungem la starea de a fi mai puțin victima minții și mai mult stăpânul ei

Dacă am înlocui concepția că noi suntem mintea noastră și vom începe să înțelegem faptul că avem o minte, dar nu suntem ea, în cele din urmă, vom ajunge la concluzia că toate gândurile noastre sunt preluate de la alte minți și astfel ajungem să ne identificăm cu ele ca și cum ar fi ale noastre. Cu cât acordăm mai puțină valoare unor gânduri trecătoare, cu atât își vor pierde capacitatea de a ne domina. Nu degeaba prima dintre poruncile adevăratei fericiri este: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor”. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu pun mintea (logica, rațiunea, inteligența) pe primul loc în viața lor, ci sufletul (iubirea)

Și astfel, scăpându-ne de samavolnicia mintii noastre, experimentăm o eliberare progresivă de orgoliu, ceea ce ne aduce o stare de bucurie.

Bibliografie: David Hawkins- Putere versus Forță

Cum ieșim din disperare

Posted on by

Căutăm soluții din cele mai moderne și sofisticate în a ne găsi liniștea, dar cheia acestui calm interior pare să nu aibă sens în logica acestei lumi.

O minte neiertătoare e plină de frică, nelăsând loc iubirii. Mintea neiertătoare există fără speranța alinării și a izbăvirii de durere. Ea suferă și zace în nefericire, obercăind în întuneric, nereușind să vadă cauza acestei dureri.

Mintea care nu iartă e chinuită de îndoieli, nesigură pe ea, neîncrezătoare în ceilalți, confuză, plină de frică și de mânie, îngrozită să doarmă, dar mai îngrozită să se trezească; speriată de sunete dar și mai speriată de liniște, tulburată de întuneric dar și mai tulburată de lumină, pentru că în lumina conștientizării, ce altceva să vadă decât propriile umbre?

Mintea neiertătoare nu vede greșeli ci numai vină. Ea privește lumea cu ochii închiși și urlă când își vede propriile proiecții în alții. Vrea să trăiască, dar se teme de viață. Vrea iertare, dar nu vrea să o dea. Vrea scăpare, dar nu își poate imagina cum.

Mintea neiertătoare e disperată, fără perspectiva unui viitor frumos, decât și mai multă disperare.

Un om care nu iartă, nu întreabă, deoarece crede că știe, iar dacă întreabă, de cele mai multe ori o face pentru a combate și pentru a intra în conflict. E sigur că are dreptate și nu își pune propria părere la îndoială.

Dar, chiar dacă nu putem încă ierta, vestea bună e că iertarea se învață.

Astăzi vă propun să exersăm deprinderea aptitudinii de a ierta. Dacă ești dispus, dedică zece minute dimineața și alte zece minute seara, pentru a da iertare și, totodată, de-a o primi. Pentru că a da și a primi este același lucru. Vom exersa practicând iertarea față de cineva pe care îl considerăm dușman. Gândește-te mai întâi la cineva care nu îți place sau pe care îl disprețuiești foarte mult. Probabil că ai deja în minte un astfel de om. Acum închide ochii și încearcă să îl vezi în gând și să te uiți la el câteva clipe. Încearcă să percepi o lumină în el, o mică licărire pe care cu greu o observi. Străduiește-te să găsești o mică rază de lumină în portretul hidos pe care i l-ai zugrăvit. Privește atent acest chip până vezi o lumină undeva în el și apoi fă ca această lumină să se extindă până îl acoperă cu totul, făcându-i portretul frumos, bun și luminos. Privește câteva clipe această percepție schimbată, privește-i zâmbetul prin care îți mulțumește pentru faptul că l-ai iertat. Lasă-l acum pe fostul tău „dușman” să îți ofere din lumina lui, pentru a te binecuvânta cu ce ai dat. Acum ai fost iertat de tine însuți!

Iată cum te poți pune la adăpost de suferințele psihice și sufletești care par să te amenințe la tot pasul aducând incertitudine tuturor speranțelor de a-ți găsi vreodată liniștea și pacea. Spune-ți cât mai des că iertarea este cheia fericirii.

Sursa fotografie: internet

În lipsa mea de apărare stă siguranța mea

Posted on by

Tu, cel care te simți amenințat de această lume haotică și capricioasă, doresc să-ți spun următorul lucru: lumea nu oferă nici o siguranță. E înrădăcinată în atac și toate promisiunile ei de pretinsă siguranță sunt amăgiri.

Lumea aceasta stârnește doar defensivitate, iar amenințarea duce la mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, îndreptățit în numele legitimei apărări.

Încleștarea tot mai strânsă care încătușază mintea, nu pare să aibă nici răgaz nici încetare. Mecanismele de apărare sunt prețul cel mai scump pe care îl cere eul. Senzația de amenințare pe care o încurajează lumea, e atât de intensă, încât îți pune mintea în cătușe grele de oțel. Ești robul ei.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoașterea lui Dumnezeu în viața ta. Apărarea e slăbiciune, ea proclamă că L-ai negat pe Dumnezeu.

Stai liniștit o clipă și gândește-te în liniște, ce apărare le poate fi mai necesară celor care sunt printre aleșii lui Dumnezeu? Oare nu crezi că El va face posibilă siguranța ta?

Sursa: „Curs de Miracole”

Sursa fotografie: internet

Cum ne alegem anturajul? O altfel de clasificare…

Posted on by

Se spune că prima impresie nu e întotdeauna cea corectă, dar părerea mea e că e greșită această afirmație. Când întâlnim prima dată un om, nu știm nimic despre el și astfel îl analizăm cu mintea subconștientă care e depozitara tuturor informațiilor din trecut, dar și din viitor. Aici e sediul intuiției, iar după unii, cea mai înaltă formă de inteligență. Mintea subconștientă știe mult mai multe decât mintea conștientă, bazați-vă pe ea.

S.N.Lazarev a făcut o clasificare după care e condus omul:

Omul trup, sau omul care se identifică pe sine ca fiind doar trup. Comportamentul acestui om este determinat în general de frică și apreciază puterea. Pentru el, cel mai important lucru este bunăstarea materială și confortul. În general, el este condus doar prin frică și prin forță, amenințându-l cu pedeapsa, prin durere fizică sau represalii. Acesta te va trăda întotdeauna pentru bani sau când se va teme de ceva.

Omul spirit, e acel om care se bazează foarte mult pe intelect. Acest om va fi mai de încredere, însă, dacă vei greși ceva, sau dacă va vedea că ai un anumit defect, te va critica și judeca. Este condus de convingeri și înțelegere. Un om al spiritului poate fi convins prin forța minții, a voinței și a perseverenței în urmărirea unui scop.

Omul suflet, e acel om care se identifică pe sine ca fiind de esență divină. Cu el este mai ușor să colaborezi, pentru că acesta poate să facă un compromis. Unui asemenea om îi este greu să mintă, să te trădeze sau să fie interesat să te vândă. Este foarte ușor să lucrezi cu el, să interacționezi sau să decizi ceva în perspectivă. Un om al sufletului poate fi convins prin moralitate, corectitudine, blândețe, grijă, atenție, compasiune și sacrificiu.

Cum se raportează aceștia la stres?

Pentru omul care pune trupul pe primul loc, stresul este foarte greu de gestionat, iar uneori chiar fatal. Pentru omul spiritual, stresul este o provocare și îl mobilizează să se autodepășească, iar pentru omul sufletului, stresul este neplăcut dar se folosesc de smerenie, blândețe și compasiune pentru a-l gestiona.

În general, dacă omul este credincios, dar nu doar demonstrativ, atunci, de regulă, va fi de încredere. În schimb, dacă un om este invidios, zgârcit, irascibil, îți va fi greu să lucrezi cu el.

Toți au nevoie de iubire și grijă, dar un om al trupului are nevoie și de putere, un om al spiritului -de aprecieri, iar un om al sufletului, de căldură și tandrețe.

Sursa fotografie: internet

Lasă Lumina să spulbere întunericul din tine.

Posted on by

Semnul Crăciunului este o stea, o lumină în întuneric. Caut-o strălucind în tine, accept-o, pentru că a venit timpul Lui Hristos. Micul Iisus vine la mine și la tine, necerând nimic.

De acest Crăciun, dă-i Lui Dumnezeu tot ce te sperie, tot ce te întristează, tot ce te rănește, ca să te poți vindeca alături de El. Hai să sărbătorim vindecarea sufletelor noastre de frică, tristețe, ură și durere.

Nu lăsa deznădejdea să întunece bucuria Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos; toate cuvintele de spaimă să tacă și imaginile descurajante cu care ești deprins să dispară. Pruncul Iisus se naște pentru a ne preda lecția iubirii. Fii gazdă bună și primește-L în inima ta, lasă-L să intre să locuiască unde vrea El să stea, și prin primirea călduroasă pe care i-o faci, El îți va umple viața cu prezența Lui.

Sursa fotografie: internet

Un semnal pentru noi să devenim mai conștienți

Posted on by

Comportamentul altora față de noi poartă întotdeauna în el un dar ascuns. Chiar dacă pare o răutate, critică sau jignire, ar trebui să ne punem întrebările: ” Dar dacă are dreptate? Ce îmi cere această persoană să conștientizez mai bine? Ce refuz să văd la mine? Cum mă văd eu din exterior?” Dacă procedăm în acest fel, ne vom da seama că refuzăm să conștientizăm anumite aspecte mai puțin plăcute ale noastre. Aceste persoane ne fac de multe ori un mare bine, dar noi omitem să le recunoaștem meritele. Dacă renunțăm la toate sentimentele negative față de aceste persoane și începem să le apreciem, recunoscând importanța pe care o au pentru noi, aceasta poate constitui un impuls pentru creșterea și dezvoltarea noastră emoțională, profesională și relațională. Mama cicălitoare, soțul critic sau vecinul dificil încearcă să ne comunice un anumit lucru, dar aproape întotdeauna, aceste persoane simt că aportul pe care îl aduc în viața noastră, nu este suficient recunoscut. Odată ce recunoaștem importanta pe care o au pentru noi și facem eforturi să nu mai fim noi înșine, încetează și critica sau reproșul. Aceasta înseamnă că trebuie măcar puțin să renunțăm la mândria noastră pentru a ne dizolva mânia, astfel încât să putem fi recunoscători pentru oportunitățile de dezvoltare întâlnite în viața de fiecare zi.

Sursa fotografie: internet

Anxietatea poate fi motivatoare între anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul

Posted on by

Anxietatea, la fel ca și stresul, poate fi prietenul nostru, iar nu inamicul nostru. Mult prea adesea devenim anxioși în legătură cu faptul că suntem anxioși. Ne temem să ne fie teamă, iar după un timp, e greu să mai știm care este adevărata problemă: motivul din cauza căruia am început să devenim anxioși, sau anxietatea că suntem anxioși. Eu aș numi-o intoleranța la frică.
O metaforă eficientă în acest sens, este cea a indicatorului de nivel redus de combustibil al mașinii. Atunci când se aprinde indicatorul de benzină, ni se amintește că nivelul acesteia este scăzut și că trebuie să realimentăm rezervorul. La fel, devenim anxioși atunci când trebuie să fim atenți la ceva, altfel vom rămâne fără benzină. Avem nevoie de îngrijorare ca să ne menținem în siguranță și productivi, pentru a funcționa cu toți cilindrii. Noi nu putem scăpa de frică: datorită fricii, specia umană a supraviețuit, de la începuturi, până azi. Gândește-te la următoarele:
Dacă nu ne-am îngrijora, am putea să traversăm oricând strada, riscând să fim loviți de o mașină.
Dacă nu am fi anxioși cu privire la performanța noastră la locul de muncă, am putea să ne relaxăm prea tare și astfel nu am fi bine pregătiți pentru o prezentare importantă, sau pentru o ședință.
Dacă nu am fi anxioși să ne luăm măsuri de siguranță atunci când conducem mașina sau mergem cu bicicleta, nu am fi suficient de prudenți, astfel încât să evităm accidentele.
Cred că ai prins ideea. Deci, anxietatea poate fi motivatoare intre anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul. Gândurile iritante și catastrofizante, ne trag în jos în loc să ne ridice, atunci când anxietatea ne controlează mintea, în loc noi să ne conducem propria minte.

Sursa fotografiei: internet

Copilul din interiorul nostru

Posted on by

Observați oamenii, și veți constata că înfățișarea fizică este o mare amăgire. Majoritatea oamenilor arată ca niște adulți, dar nu sunt deloc adulți. Din punct de vedere emoțional, majoritatea oamenilor sunt încă copii. Emoțiile copilăriei continuă și în viața adultă, dar sunt ascunse sub masca unei denumiri pompoase. În majoritatea adulților, se găsește un copil care nu face decât să imite comportamentul unui adult. „Copilul nostru interior”, despre care auzim atât de des, nu este deloc numai în interiorul nostru, el este chiar foarte vizibil.

Atunci când cresc, oamenii preiau diferite identificări și copiază ceea ce consideră ei că ar fi potrivit din comportamentul și stilul unui adult; cu toate acestea, cel care face aceste lucruri, este copilul și nu adultul. Ceea ce vedem noi în viața de zi cu zi, sunt niște persoane ce acționează în baza unor programe și atitudini cu care se identifică, asemenea unor copii. Copilul mic dă dovadă de curiozitate, autocompătimire, invidie, competitivitate, izbucniri de mânie, izbucniri prin plâns, ură, resentimente, rivalități, dorința de a fi în centrul atenției, dorința de a fi admirat, învinovățirea celorlalți, refuzul responsabilității, căutarea favorurilor, minciuna, infatuare, și așa mai departe. Toate acestea sunt atribute ale copilului.

Dacă vom observa activitățile zilnice ale majorității adulților, vom înțelege că nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mintea noastră subconștientă, din punct de vedere emoțional, rămâne la nivelul unui copil de maxim șapte ani.

Această înțelegere ar trebui să ne facă să avem o atitudine de toleranță și compasiune, decât una de condamnare. Încăpățânarea și opoziția, care sunt caracteristice copilului de doi ani, continuă să domine personalitatea și la o vârstă venerabilă.

Există însă, și situații, când oamenii reușesc să treacă de la copilărie la adolescență. Aceștia devin eternii căutători ai senzațiilor tari. Iși provoacă destinul, fiind preocupați de corpul lor, de mușchi, flirturi, popularitate, cuceriri sexuale și romantice. Au o tendința de a deveni atrăgători, seducători, strălucitori, eroici, tragici, teatrali, dramatici și histrionici. Din nou, ceea ce este exteriorizat este o impresie a copilăriei, dar de data aceasta, a unei copilării ce trece în adolescență.

Copilul din noi este naiv și impresionabil, ușor de programat și ușor de sedus și de manipulat.

Sursa fotografiei: internet