Tu, cel care te simți amenințat de această lume haotică și capricioasă, doresc să-ți spun următorul lucru: lumea nu oferă nici o siguranță. E înrădăcinată în atac și toate promisiunile ei de pretinsă siguranță sunt amăgiri.
Lumea aceasta stârnește doar defensivitate, iar amenințarea duce la mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, îndreptățit în numele legitimei apărări.
Încleștarea tot mai strânsă care încătușază mintea, nu pare să aibă nici răgaz nici încetare. Mecanismele de apărare sunt prețul cel mai scump pe care îl cere eul. Senzația de amenințare pe care o încurajează lumea, e atât de intensă, încât îți pune mintea în cătușe grele de oțel. Ești robul ei.
Neapărarea e putere. Ea atestă recunoașterea lui Dumnezeu în viața ta. Apărarea e slăbiciune, ea proclamă că L-ai negat pe Dumnezeu.
Stai liniștit o clipă și gândește-te în liniște, ce apărare le poate fi mai necesară celor care sunt printre aleșii lui Dumnezeu? Oare nu crezi că El va face posibilă siguranța ta?
Se spune că prima impresie nu e întotdeauna cea corectă, dar părerea mea e că e greșită această afirmație. Când întâlnim prima dată un om, nu știm nimic despre el și astfel îl analizăm cu mintea subconștientă care e depozitara tuturor informațiilor din trecut, dar și din viitor. Aici e sediul intuiției, iar după unii, cea mai înaltă formă de inteligență. Mintea subconștientă știe mult mai multe decât mintea conștientă, bazați-vă pe ea.
S.N.Lazarev a făcut o clasificare după care e condus omul:
Omul trup, sau omul care se identifică pe sine ca fiind doar trup. Comportamentul acestui om este determinat în general de frică și apreciază puterea. Pentru el, cel mai important lucru este bunăstarea materială și confortul. În general, el este condus doar prin frică și prin forță, amenințându-l cu pedeapsa, prin durere fizică sau represalii. Acesta te va trăda întotdeauna pentru bani sau când se va teme de ceva.
Omul spirit, e acel om care se bazează foarte mult pe intelect. Acest om va fi mai de încredere, însă, dacă vei greși ceva, sau dacă va vedea că ai un anumit defect, te va critica și judeca. Este condus de convingeri și înțelegere. Un om al spiritului poate fi convins prin forța minții, a voinței și a perseverenței în urmărirea unui scop.
Omul suflet, e acel om care se identifică pe sine ca fiind de esență divină. Cu el este mai ușor să colaborezi, pentru că acesta poate să facă un compromis. Unui asemenea om îi este greu să mintă, să te trădeze sau să fie interesat să te vândă. Este foarte ușor să lucrezi cu el, să interacționezi sau să decizi ceva în perspectivă. Un om al sufletului poate fi convins prin moralitate, corectitudine, blândețe, grijă, atenție, compasiune și sacrificiu.
Cum se raportează aceștia la stres?
Pentru omul care pune trupul pe primul loc, stresul este foarte greu de gestionat, iar uneori chiar fatal. Pentru omul spiritual, stresul este o provocare și îl mobilizează să se autodepășească, iar pentru omul sufletului, stresul este neplăcut dar se folosesc de smerenie, blândețe și compasiune pentru a-l gestiona.
În general, dacă omul este credincios, dar nu doar demonstrativ, atunci, de regulă, va fi de încredere. În schimb, dacă un om este invidios, zgârcit, irascibil, îți va fi greu să lucrezi cu el.
Toți au nevoie de iubire și grijă, dar un om al trupului are nevoie și de putere, un om al spiritului -de aprecieri, iar un om al sufletului, de căldură și tandrețe.
Observați oamenii, și veți constata că înfățișarea fizică este o mare amăgire. Majoritatea oamenilor arată ca niște adulți, dar nu sunt deloc adulți. Din punct de vedere emoțional, majoritatea oamenilor sunt încă copii. Emoțiile copilăriei continuă și în viața adultă, dar sunt ascunse sub masca unei denumiri pompoase. În majoritatea adulților, se găsește un copil care nu face decât să imite comportamentul unui adult. „Copilul nostru interior”, despre care auzim atât de des, nu este deloc numai în interiorul nostru, el este chiar foarte vizibil.
Atunci când cresc, oamenii preiau diferite identificări și copiază ceea ce consideră ei că ar fi potrivit din comportamentul și stilul unui adult; cu toate acestea, cel care face aceste lucruri, este copilul și nu adultul. Ceea ce vedem noi în viața de zi cu zi, sunt niște persoane ce acționează în baza unor programe și atitudini cu care se identifică, asemenea unor copii. Copilul mic dă dovadă de curiozitate, autocompătimire, invidie, competitivitate, izbucniri de mânie, izbucniri prin plâns, ură, resentimente, rivalități, dorința de a fi în centrul atenției, dorința de a fi admirat, învinovățirea celorlalți, refuzul responsabilității, căutarea favorurilor, minciuna, infatuare, și așa mai departe. Toate acestea sunt atribute ale copilului.
Dacă vom observa activitățile zilnice ale majorității adulților, vom înțelege că nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mintea noastră subconștientă, din punct de vedere emoțional, rămâne la nivelul unui copil de maxim șapte ani.
Această înțelegere ar trebui să ne facă să avem o atitudine de toleranță și compasiune, decât una de condamnare. Încăpățânarea și opoziția, care sunt caracteristice copilului de doi ani, continuă să domine personalitatea și la o vârstă venerabilă.
Există însă, și situații, când oamenii reușesc să treacă de la copilărie la adolescență. Aceștia devin eternii căutători ai senzațiilor tari. Iși provoacă destinul, fiind preocupați de corpul lor, de mușchi, flirturi, popularitate, cuceriri sexuale și romantice. Au o tendința de a deveni atrăgători, seducători, strălucitori, eroici, tragici, teatrali, dramatici și histrionici. Din nou, ceea ce este exteriorizat este o impresie a copilăriei, dar de data aceasta, a unei copilării ce trece în adolescență.
Copilul din noi este naiv și impresionabil, ușor de programat și ușor de sedus și de manipulat.
Deoarece omul a pierdut relația cu Dumnezeu în mare măsură, apelează la psihoterapie pentru ajutor. Dar diferitele tehnici psihoterapeutice, deși ajută mult, nu pot restabili comunicarea inimii între om și Dumnezeu. În natură în schimb, poți simți prin toate celulele tale, din profunzimea inimii, prezența Creatorului, aceasta fiind creația Lui, natura fiind El însuși in manifestarea sa fizică.
Așa că, dacă l-am exclus pe Dumnezeu din cabinetul psihoterapeutic, să poposim în cabinet la El, în grădina Sa, spre puterea magică și vindecătoare a naturii.
Auzim foarte des îndemnul de a fi toleranți. Ni se cere de foarte multe ori toleranță, dar a fi tolerant înseamnă că trebuie să treci cu vederea orice? Ar putea fi virtuos acela care tolerează violul, tortura sau asasinatul? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Mai întâi de toate este nevoie de cunoaștere. Adevărul primează și se impune tuturor, fără să impună nimic. Toleranța nu intervine decât în absența cunoașterii. Problema toleranței nu poate fi pusă decât în chestiuni de opinie, motiv pentru care această problemă este pusă atât de des. Ignorăm multe din lucrurile pe care nu le cunoaștem, iar de cele care ne stau la îndemână nu ținem seama.
A tolera înseamnă a accepta ceea ce am putea condamna, ceea ce am putea combate sau preîntâmpina. Asta ar însemna să renunțăm la o parte din propria putere, din propria voință de împotrivire. Toleranța nu are valoare decât atunci când funcționează împotriva propriului sine și în interesul celorlalți.
Nu poate fi vorba de toleranță atunci când n-ai nimic de pierdut, și cu atât mai puțin atunci când ai numai de câștigat. A tolera înseamnă a lua asupra ta. Toleranța pe socoteala altora nu mai este toleranță. A tolera suferința altora, a tolera nedreptatea careia nu tu îi ești victimă, a tolera oroarea care te ocolește, nu mai este toleranță; este egoism, este indiferență și chiar mai rău. A tolera un om care face mult rău semenilor înseamnă a-i deveni complice, iar aceasta nu se numeste toleranță, ci complicitate. Ura, furia și chiar violența sunt de preferat pasivității în fața ororii, în fața păcatului, în fața rușinoasei acceptări a răului.
Toleranța universală ar fi o toleranță a atrocităților.
Se poate vorbi de toleranță numai între anumite limite, limitele care sunt ale propriei ei supraviețuiri si ale păstrării condițiilor care o fac posibilă. Este ceea ce Karl Popper numeste paradoxul tolerantei: „Dacă sunt de o toleranță infinită, chiar și față de intoleranți, și dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranți sfârșesc prin a dispărea, și odată cu ei piere si toleranța”.
Numim „toleranță” ceea ce, dacă am fi mai lucizi, mai generoși și mai drepți, ar trebui să numim respect, simpatie, iubire. Este deci un cuvânt care ne convine pentru că ne lipsesc respectul și iubirea. Cuvântul „toleranță” nu ne dranjează decât prin faptul că ne arată ceea ce nu suntem. „Virtute măruntă”, după cum spunea Jankelevitch, a tolera nu constituie, desigur un ideal. Abauzit remarca că a fi tolerant nu este un punct maxim, ci o condiție minimă.
Este de la sine înteles că sunt de preferat respectul si iubirea. S-a impus totuși cuvântul toleranță, pentru ca ne simțim mai putin în stare de respect sau de iubire, mai ales când vine vorba de adversarii noștri, ori tocmai pe ei îi vizează toleranța.
Toleranța, oricât de puțin atrăgător ar suna cuvântul, rămâne o soluție acceptabilă în așteptarea a ceva mai bun. Până când oamenii ar putea să se iubească, sau pur și simplu să se cunoască și să se înteleagă, să fie fericiți că au început să se suporte.
Toleranța este deci o etapă provizorie.
Evident ca acest compromis este de durata; dacă provizoratul toleranței ar înceta, mi-e teamă că i-ar lua locul nu dragostea, ci barbaria. Toleranța, ca virtute măruntă, joacă în viața noastră colectivă, același rol pe care îl joacă politețea în relațiile interpersonale. Nu e chiar un ideal, dar înseamnă totuși ceva.
Să nu mai vorbim de faptul că uneori trebuie să tolerăm ceea ce nu vrem nici sa respectăm, nici să iubim. Lipsa de respect nu este întotdeauna o greșală, după cum există anumite forme de ură care sunt foarte aproape de virtute. Există lucruri intolerabile, după cum am scris mai sus, pe care trebuie să le combatem.
Toleranța este o virtute măruntă, dar în lipsă de altceva, convenabilă.
Așa cum simplitatea este virtutea ințelepților și înțelepciunea sfinților, despre toleranță se poate spune că este virtutea celor care nu sunt nici una , nici alta. Virtute măruntă dar necesară. Înțelepciune măruntă, dar accesibilă.
Întrebarea despre sensul vieții însoțește omenirea de când există ea. A umple într-un mod just și mai ales plin de sens propria viață, este o nevoie fundamentală, elementară a fiecărui om care nu s-a orbit încă cu abundența plăcerilor nefolositoare. Cărți care dau formule de obținere a fericirii, care vorbesc despre arta de a trăi, despre sănătate și fitness, despre o viață lungă și sănătoasă etc. există din abundență. Pe pereții caselor sunt scrise meditații ironice de felul: „Sunt fericit” sau „Sensul vieții e viața însăși”.
Când vorbim, de obicei despre „viață”, nu ne referim doar la spațiul nostru de viață individual, pe care-l modelăm conform nevoilor noastre proprii, ci mai ales la timpul vieții noastre, cu diferitele sale crize si cu diferiți pasi de evoluție în care ne putem dezvolta sau putem eșua. Felul cum ne comportăm cu timpul pus nouă la dispoziție, trăit ca o goană, tihnă sau plictis, este o problemă a conștiinței și ea exprimă felul cum noi înțelegem sau nu, esențialul.
Timpul este viața, și fiindcă e așa, ar trebui să ne întrebăm dacă putem cu adevărat să-l „omorâm”, să-l „pierdem” sau chiar să-l „economisim”. Nu există „pușculițe” pentru economisirea timpului – ori prindem momentul, umplem evenimentul de conținut, ori trecem pe lângă el fără urmă și, fără rost.
O viață cu sens nu se desfășoară într-un mod pur vegetativ și de aceea trebuie să ne punem întrebări și în legătură cu cealaltă latură a vieții, să reflectăm asupra unor țeluri mai substanțiale. A fi uman și a avea un sens în viață înseamnă întotdeauna a fi direcționat și a ținti către altceva sau altcineva decât sine. Numai în măsura în care omul împlinește un sens în lume, el se împlinește pe sine.
Oare omul mai traiește azi din idei și idealuri sau în locul idealurilor s-au instalat melancolia și golul interior? Poate ca aici se afla una din cheile pentru înțelegerea nemulțumirii, pesimismului și a depresiilor cauzate de bunăstarea materială, făcându-ne o clasă de „plângăcioși”, pentru că ne lipsesc viziunile, idealurile și valorile.
Asa ca fiecare dintre noi e invitat sa se intrebe, în actul unei cunoașteri de sine veritabile și sincere : Care este sensul vieții tale? Ce motivații ai, cum iți vizezi țelurile în viață?
Mai întâi trebuie să ne dăm seama că subconștientul acționează permanent. El este activ zi și noapte, indiferent dacă comunicăm sau nu conștient cu el. Deși subconștientul este mereu cel care asigură reconstrucția celulară și are grijă de corp, dumneavoastră nu percepeți conștient acest proces, nu auziți vibrația, sunetul acestui continuu proces interior. Orice problemă pe care o aveți sau cu care vă confruntați este de fapt a mentalului conștient, nu a subconștientului. Urmăriți, deci, să vă eliberați mintea de probleme si griji, hrănind-o mereu cu speranța că se va petrece ceva minunat. Fiți atenți ca gândurile pe care le întrețineti în mod obișnuit să fie îndreptate cât mai mult spre ceea ce este frumos, adevărat, benefic. Chiar din acest moment, începeți să vă supravegheați gândurile și fiți convinși că subconștientul le va reproduce fidel. Amintiți-vă că așa cum apa ia forma prin care curge, principiul vital curge prin dumneavoastră luând forma gândurilor pe care le nutriți. Forța curativă curge prin corp și se manifestă prin sănătate, armonie, pace și prosperitate. Gândiți-vă la această energie ca la o ființă inteligentă, ca la un prieten minunat. Fiți convins că ea curge prin dumneavoastră pentru a vă însufleți, pentru a vă inspira si pentru a vă îmbogăți. Veți obține un răspuns prompt la toate aceste afirmații dacă veți avea încredere ferma în ele.
„Oamenii nu sunt prizonieri ai sorții, ci doar ai propriei minți”. Franklin D. Roosevelt
Prin folosirea hipnozei, este posibil să accesați cotloane ascunse ale minții pentru a descoperi sursa unui conflict si soluțiile la el. De asemenea, hipnoza ne ajută să plantăm în mintea subconștientă tipare de gânduri și idei care ne pot fi de folos, în loc să ne saboteze. Puterea hipnozei și a imageriei ghidate, constă in mare măsură, în faptul că ele comunică direct cu subconștientul. Lucruri uluitoare se pot întâmpla atunci când iți liniștești mintea. În această stare, poți să rescrii o parte a scenariului personal care stă, adeseori la rădăcina comportamentului auto-sabotor. Mai precis, prin hipnoză se pot realiza unele lucruri pur si simplu uimitoare.
Un fenomen medical care ne oferă o privire incitantă la controlul pe care mintea îl are asupra corpului este efectul placebo. Un placebo este orice tratament care nu are acțiune specifică asupra corpului, dar este dat fie pentru a fi pe plac unui pacient, fie ca un control într-un experiment. Adesea, in studiile pentru medicamente se folosesc ca placebo pilule de zahăr. Chiar operația chirurgicală a fost folosită ca placebo. În anii 50, angina pectorală, durerea frecventă în piept și în brațul stâng datorată scăderii fluxului sanguin spre inimă, era tratată, de obicei, chirurgical. Apoi, câțiva doctori au hotărât să facă un experiment. În loc să facă operația obișnuită, ei deschideau pacientul și apoi îl coseau simplu la loc. Pacienții care au primit imitația de operație au raportat exact la fel de multa ușurare ca și cei care au avut operația întreagă. Succesul operației false indică faptul că undeva adânc în noi, toți avem capacitatea de a controla angina pectorală. În afară de angina pectorală, s-a dovedit că răspund la tratamentul placebo migrenele, alergiile, febra, răceala obișnuită, acneea, astmul, negii, diferite tipuri de dureri, greața și răul de mare, ulcerele peptice, sindroamele psihice ca depresia și anxietatea, artritele reumatoide si degenerative, boala radiațiilor, Parkinson, scleroza multiplă și cancerul. În mod clar, acestea variază de la cele nu atât serioase până la cele care pun viața în pericol, dar chiar efectul placebo poate implica schimbări aproape miraculoase chiar și în cele mai proaste condiții ale pacientului. Sa luam exemplu, umilul neg. Negii sunt tumori mici care cresc pe piele, cauzate de un virus. Ei se vindecă extrem de ușor prin folosirea efectului placebo, lucru evident in numărul aproape infinit de ritualuri populare – ritualul fiind el însuși un fel de placebo. Lewis Thomas, președinte emerit la Memorial Sloan-Kettering Cancer Center din New York, povestește despre un medic care îi scăpa pe pacienții săi de negi punând, pur si simplu, pe ei vopsea purpurie inofensivă. Eficacitatea unui placebo într-o circumstanță data variază de asemenea, larg. Depinde de mai mulți factori. Un factor care poate să afecteze eficacitatea unui placebo este metoda prin care este administrat. Injecțiile sunt în general percepute ca fiind mai puternice decât pilulele, deci administrarea unui placebo într-o injecție îi poate crește eficiența. La fel, capsulele sunt văzute adesea ca fiind mai eficiente decât tabletele și chiar mărimea, forma și culoarea unei pilule poate juca un rol. Un alt factor este atitudinea pe care medicul o transmite când prescrie placebo. Dr. David Sobel, un specialist în placebo de la Kaiser Hospital, California, relatează povestea unui doctor care trata un pacient cu astm, căruia îi era neobișnuit de greu să își mențină libere bronhiile. Doctorul a comandat o mostra dintr-un medicament nou și puternic la o companie farmaceutica, și i l-a dat bărbatului. În câteva minute, omul a manifestat o ameliorare spectaculoasă și a respirat mult mai ușor. Totuși, când a avut următorul atac, doctorul a hotărât să vadă ce se întâmplă dacă îi dădea bărbatului un placebo. De data aceasta bărbatul s-a plâns că trebuie să fie ceva în neregulă cu prescripția, pentru că nu a eliminat complet dificultatea în respirație. Aceasta l-a convins pe doctor că mostra de drog era cu adevărat un medicament nou eficient pentru astm- până când a primit o scrisoare de la compania farmaceutica, prin care îl informau că în loc de noul medicament, îi trimiseseră din greșala un placebo! Evident, a fost entuziasmul neștiutor al doctorului pentru primul placebo, nu și pentru cel de-al doilea, care explica discrepanța. Răspunsul remarcabil al bărbatului la medicația antiasmatică placebo poate fi din nou explicat prin incapacitatea fundamentală a minții de a distinge între o realitate imaginată si una reală. Omul a crezut că i se dăduse un medicament nou, puternic, pentru astm, iar această convingere a avut un efect fiziologic atăt de spectaculos asupra plămânilor săi, ca și cum i-ar fi administrat un medicament real. Achterberg a subliniat faptul că o influență puternica a avut-o atitudinea ușor diferită a doctorului (și poate limbajul trupului) în timpul administrării celor doua placebo, a fost destul să-l facă pe unul să funcționeze si pe celălalt nu. Reiese limpede de aici că până și informația primită subliminal poate influența mult credințele și imaginile mintale care au un impact asupra sănătații noastre. Se poate pune întrebarea câte medicamente au avut efect (sau nu au avut) din cauza atitudinii manifestate de medic în timp ce le administra. sursa:Universul Holografic- Michael Talbot
Hipnoza beneficiază de un sprijin științific considerabil în privința eficienței ei pentru pierderea în greutate. Cea mai importantă este descoperirea făcută de mai multe studii care arată că hipnoza ajută în susținerea unei pierderi în greutate pe termen lung. Acest lucru este important, dat fiind că aproape toți indivizii obezi care slăbesc cu ajutorul tratamentelor non-hipnotice se îngrașă la loc. Pacienții care beneficiază de hipnoză se simt mai bine la sfârșitul tratamentului și pe termen lung, decât 75% care au avut parte de tratament fără hipnoză.
Sunt programate ședințe de terapie regulate pentru pacienții care au un exces de greutate. După aflarea unui scurt istoric psihologic, este explicat si administrat profilul inductței hipnotice. Pacientul învață și un exercițiu de autohipnoză care accentuează conceptul de a mânca respectând corpul. Odată ce este asigurată starea hipnotică, individul e instruit să aleagă o dietă variată. Este subliniat faptul că problema principală este cea a aportului total de calorii în relație cu activitatea fizică, și nu respectarea orbește a vreunui regim anume formulat.
Scopul este de a schimba relația persoanei cu propriul corp și de a o face să realizeze că lupta cu caloriile este menită doar să restrângă focalizarea. Se scoate în evidență și acceptarea responsabilității pentru propriul comportament alimentar. Ideea principală din final este aceea că, în timp ce slăbesc și se pregătesc pentru o greutate normală, e obligatoriu ca oamenii să se reacomodeze cu propriul corp, astfel încât să fie gata să primească un nou trup și să realizeze că acest lucru va semăna cu întâlnirea unui prieten pierdut de multă vreme.
