În lipsa mea de apărare stă siguranța mea

Tu, cel care te simți amenințat de această lume haotică și capricioasă, doresc să-ți spun următorul lucru: lumea nu oferă nici o siguranță. E înrădăcinată în atac și toate promisiunile ei de pretinsă siguranță sunt amăgiri.

Lumea aceasta stârnește doar defensivitate, iar amenințarea duce la mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, îndreptățit în numele legitimei apărări.

Încleștarea tot mai strânsă care încătușază mintea, nu pare să aibă nici răgaz nici încetare. Mecanismele de apărare sunt prețul cel mai scump pe care îl cere eul. Senzația de amenințare pe care o încurajează lumea, e atât de intensă, încât îți pune mintea în cătușe grele de oțel. Ești robul ei.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoașterea lui Dumnezeu în viața ta. Apărarea e slăbiciune, ea proclamă că L-ai negat pe Dumnezeu.

Stai liniștit o clipă și gândește-te în liniște, ce apărare le poate fi mai necesară celor care sunt printre aleșii lui Dumnezeu? Oare nu crezi că El va face posibilă siguranța ta?

Sursa: „Curs de Miracole”

Sursa fotografie: internet

Cum ne alegem anturajul? O altfel de clasificare…

Se spune că prima impresie nu e întotdeauna cea corectă, dar părerea mea e că e greșită această afirmație. Când întâlnim prima dată un om, nu știm nimic despre el și astfel îl analizăm cu mintea subconștientă care e depozitara tuturor informațiilor din trecut, dar și din viitor. Aici e sediul intuiției, iar după unii, cea mai înaltă formă de inteligență. Mintea subconștientă știe mult mai multe decât mintea conștientă, bazați-vă pe ea.

S.N.Lazarev a făcut o clasificare după care e condus omul:

Omul trup, sau omul care se identifică pe sine ca fiind doar trup. Comportamentul acestui om este determinat în general de frică și apreciază puterea. Pentru el, cel mai important lucru este bunăstarea materială și confortul. În general, el este condus doar prin frică și prin forță, amenințându-l cu pedeapsa, prin durere fizică sau represalii. Acesta te va trăda întotdeauna pentru bani sau când se va teme de ceva.

Omul spirit, e acel om care se bazează foarte mult pe intelect. Acest om va fi mai de încredere, însă, dacă vei greși ceva, sau dacă va vedea că ai un anumit defect, te va critica și judeca. Este condus de convingeri și înțelegere. Un om al spiritului poate fi convins prin forța minții, a voinței și a perseverenței în urmărirea unui scop.

Omul suflet, e acel om care se identifică pe sine ca fiind de esență divină. Cu el este mai ușor să colaborezi, pentru că acesta poate să facă un compromis. Unui asemenea om îi este greu să mintă, să te trădeze sau să fie interesat să te vândă. Este foarte ușor să lucrezi cu el, să interacționezi sau să decizi ceva în perspectivă. Un om al sufletului poate fi convins prin moralitate, corectitudine, blândețe, grijă, atenție, compasiune și sacrificiu.

Cum se raportează aceștia la stres?

Pentru omul care pune trupul pe primul loc, stresul este foarte greu de gestionat, iar uneori chiar fatal. Pentru omul spiritual, stresul este o provocare și îl mobilizează să se autodepășească, iar pentru omul sufletului, stresul este neplăcut dar se folosesc de smerenie, blândețe și compasiune pentru a-l gestiona.

În general, dacă omul este credincios, dar nu doar demonstrativ, atunci, de regulă, va fi de încredere. În schimb, dacă un om este invidios, zgârcit, irascibil, îți va fi greu să lucrezi cu el.

Toți au nevoie de iubire și grijă, dar un om al trupului are nevoie și de putere, un om al spiritului -de aprecieri, iar un om al sufletului, de căldură și tandrețe.

Sursa fotografie: internet

Copilul din interiorul nostru

Observați oamenii, și veți constata că înfățișarea fizică este o mare amăgire. Majoritatea oamenilor arată ca niște adulți, dar nu sunt deloc adulți. Din punct de vedere emoțional, majoritatea oamenilor sunt încă copii. Emoțiile copilăriei continuă și în viața adultă, dar sunt ascunse sub masca unei denumiri pompoase. În majoritatea adulților, se găsește un copil care nu face decât să imite comportamentul unui adult. „Copilul nostru interior”, despre care auzim atât de des, nu este deloc numai în interiorul nostru, el este chiar foarte vizibil.

Atunci când cresc, oamenii preiau diferite identificări și copiază ceea ce consideră ei că ar fi potrivit din comportamentul și stilul unui adult; cu toate acestea, cel care face aceste lucruri, este copilul și nu adultul. Ceea ce vedem noi în viața de zi cu zi, sunt niște persoane ce acționează în baza unor programe și atitudini cu care se identifică, asemenea unor copii. Copilul mic dă dovadă de curiozitate, autocompătimire, invidie, competitivitate, izbucniri de mânie, izbucniri prin plâns, ură, resentimente, rivalități, dorința de a fi în centrul atenției, dorința de a fi admirat, învinovățirea celorlalți, refuzul responsabilității, căutarea favorurilor, minciuna, infatuare, și așa mai departe. Toate acestea sunt atribute ale copilului.

Dacă vom observa activitățile zilnice ale majorității adulților, vom înțelege că nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mintea noastră subconștientă, din punct de vedere emoțional, rămâne la nivelul unui copil de maxim șapte ani.

Această înțelegere ar trebui să ne facă să avem o atitudine de toleranță și compasiune, decât una de condamnare. Încăpățânarea și opoziția, care sunt caracteristice copilului de doi ani, continuă să domine personalitatea și la o vârstă venerabilă.

Există însă, și situații, când oamenii reușesc să treacă de la copilărie la adolescență. Aceștia devin eternii căutători ai senzațiilor tari. Iși provoacă destinul, fiind preocupați de corpul lor, de mușchi, flirturi, popularitate, cuceriri sexuale și romantice. Au o tendința de a deveni atrăgători, seducători, strălucitori, eroici, tragici, teatrali, dramatici și histrionici. Din nou, ceea ce este exteriorizat este o impresie a copilăriei, dar de data aceasta, a unei copilării ce trece în adolescență.

Copilul din noi este naiv și impresionabil, ușor de programat și ușor de sedus și de manipulat.

Sursa fotografiei: internet

Este toleranța o virtute?

Auzim foarte des îndemnul de a fi toleranți. Ni se cere de foarte multe ori toleranță, dar a fi tolerant înseamnă că trebuie să treci cu vederea orice? Ar putea fi virtuos acela care tolerează violul, tortura sau asasinatul? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Mai întâi de toate este nevoie de cunoaștere. Adevărul primează și se impune tuturor, fără să impună nimic. Toleranța nu intervine decât în absența cunoașterii. Problema toleranței nu poate fi pusă decât în chestiuni de opinie, motiv pentru care această problemă este pusă atât de des. Ignorăm multe din lucrurile pe care nu le cunoaștem, iar de cele care ne stau la îndemână nu ținem seama.

A tolera înseamnă a accepta ceea ce am putea condamna, ceea ce am putea combate sau preîntâmpina. Asta ar însemna să renunțăm la o parte din propria putere, din propria voință de împotrivire. Toleranța nu are valoare decât atunci când funcționează împotriva propriului sine și în interesul celorlalți.

Nu poate fi vorba de toleranță atunci când n-ai nimic de pierdut, și cu atât mai puțin atunci când ai numai de câștigat. A tolera înseamnă a lua asupra ta. Toleranța pe socoteala altora nu mai este toleranță. A tolera suferința altora, a tolera nedreptatea careia nu tu îi ești victimă, a tolera oroarea care te ocolește, nu mai este toleranță; este egoism, este indiferență și chiar mai rău. A tolera un om care face mult rău semenilor înseamnă a-i deveni complice, iar aceasta nu se numeste toleranță, ci complicitate. Ura, furia și chiar violența sunt de preferat pasivității în fața ororii, în fața păcatului, în fața rușinoasei acceptări a răului.

Toleranța universală ar fi o toleranță a atrocităților.

Se poate vorbi de toleranță numai între anumite limite, limitele care sunt ale propriei ei supraviețuiri si ale păstrării condițiilor care o fac posibilă.  Este ceea ce Karl Popper numeste paradoxul tolerantei: „Dacă sunt de o toleranță infinită, chiar și față de intoleranți, și dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranți sfârșesc prin a dispărea, și odată cu ei piere si toleranța”.

Numim „toleranță” ceea ce, dacă am fi mai lucizi, mai generoși  și mai drepți, ar trebui să numim respect, simpatie, iubire. Este deci un cuvânt care ne convine pentru că ne lipsesc respectul și iubirea. Cuvântul „toleranță” nu ne dranjează decât prin faptul că ne arată ceea ce nu suntem. „Virtute măruntă”, după cum spunea Jankelevitch, a tolera nu constituie, desigur un ideal. Abauzit remarca că a fi  tolerant nu este un punct maxim, ci o condiție minimă.

Este de la sine înteles că sunt de preferat respectul si iubirea. S-a impus totuși cuvântul toleranță, pentru ca ne simțim mai putin în stare de respect sau de iubire, mai ales când vine vorba de adversarii noștri, ori tocmai pe ei îi vizează toleranța.

Toleranța, oricât de puțin atrăgător ar suna cuvântul, rămâne o soluție acceptabilă în așteptarea a ceva mai bun. Până când oamenii ar putea să se iubească, sau pur și simplu să se cunoască și să se înteleagă, să fie fericiți că au început să se suporte.

Toleranța este deci o etapă provizorie.

Evident ca acest compromis este de durata; dacă provizoratul toleranței ar înceta, mi-e teamă că i-ar lua locul nu dragostea, ci barbaria. Toleranța, ca virtute măruntă, joacă în viața noastră colectivă, același rol pe care îl joacă politețea în relațiile interpersonale. Nu e chiar un ideal, dar înseamnă totuși ceva.

Să nu mai vorbim de faptul că uneori trebuie să tolerăm ceea ce nu vrem nici sa respectăm, nici să iubim. Lipsa de respect nu este întotdeauna o greșală, după cum există anumite forme de ură care sunt foarte aproape de virtute. Există lucruri intolerabile, după cum am scris mai sus, pe care trebuie să le combatem.

Toleranța este o virtute măruntă, dar în lipsă de altceva, convenabilă.

Așa cum simplitatea este virtutea ințelepților și înțelepciunea sfinților, despre toleranță se poate spune că este virtutea celor care nu sunt nici una , nici alta. Virtute măruntă dar necesară. Înțelepciune măruntă, dar accesibilă.

În căutarea sensului vieții

Întrebarea despre sensul vieții însoțește omenirea de când există ea. A umple într-un mod just și mai ales plin de sens propria viață, este o nevoie fundamentală, elementară a fiecărui om care nu s-a orbit încă cu abundența plăcerilor nefolositoare. Cărți care dau formule de obținere a fericirii, care vorbesc despre arta de a trăi, despre sănătate și fitness, despre o viață lungă și sănătoasă etc. există din abundență. Pe pereții caselor sunt scrise meditații ironice de felul: „Sunt fericit” sau „Sensul vieții e viața însăși”.

Când vorbim, de obicei despre „viață”, nu ne referim doar la spațiul nostru de viață individual, pe care-l modelăm conform nevoilor noastre proprii, ci mai ales la timpul vieții noastre, cu diferitele sale crize si cu diferiți pasi de evoluție în care ne putem dezvolta sau putem eșua. Felul cum ne comportăm cu timpul pus nouă la dispoziție, trăit ca o goană, tihnă sau plictis, este o problemă a conștiinței și ea exprimă felul cum noi înțelegem sau nu, esențialul.

Timpul este viața, și fiindcă e așa, ar trebui să ne întrebăm dacă putem cu adevărat să-l „omorâm”, să-l „pierdem” sau chiar să-l „economisim”. Nu există „pușculițe” pentru economisirea timpului – ori prindem momentul, umplem evenimentul de conținut, ori trecem pe lângă el fără urmă și, fără rost.

O viață cu sens nu se desfășoară într-un mod pur vegetativ și de aceea trebuie să ne punem întrebări și în legătură cu cealaltă latură a vieții, să reflectăm asupra unor țeluri mai substanțiale. A fi uman și a avea un sens în viață înseamnă întotdeauna a fi direcționat și a ținti către altceva sau altcineva decât sine. Numai în măsura în care omul împlinește un sens în lume, el se împlinește pe sine.

Oare omul mai traiește azi din idei și idealuri sau în locul idealurilor s-au instalat melancolia și golul interior? Poate ca aici se afla una din cheile pentru înțelegerea nemulțumirii, pesimismului și a depresiilor cauzate de bunăstarea materială, făcându-ne o clasă de „plângăcioși”, pentru că ne lipsesc viziunile, idealurile și valorile.

Asa ca fiecare dintre noi e invitat sa se intrebe, în actul unei cunoașteri de sine veritabile și sincere : Care este sensul vieții tale? Ce motivații ai, cum iți vizezi țelurile în viață?

De ce nu funcționează dietele

Cei mai mulți oameni care țin un regim de slăbire vor slăbi cât timp sunt la dietă. Imediat ce s-a oprit regimul sau dieta, greutatea revine, lăsându-i mai grași decât când au început dieta.
Se estimează că 95% din oamenii care țin dietă au parte de acest ciclu. Majoritatea dietelor includ o formă de renunțare și negare; unele implică să numeri calorii sau puncte, dar tot ce reușesc ele să facă este să programeze mintea să se gândească la mâncare. Atunci când o persoană intră la dietă, se va gândi obsesiv la mancare mai mult ca inainte sa fi început dieta.
Iar atunci când refuzi mâncarea de alinare (confort food), atunci când mănânci altceva decât restul familiei, au loc trei lucruri: creierul se luptă împotriva sa, corpul lupta împotriva sa dar și mediul de zi cu zi luptă împotriva ta.
Auto-negarea conștientă a unui lucru poate crește de multe ori dorința pentru acel lucru. Mâncând mai puțin decât avem nevoie, dar mâncând orice dorim, ne poate duce într-adevăr la pierdere în greutate.
Să scoți complet din dieta ta, alimentele preferate este o idee proastă, dar să mai renunți uneori la ele sau să le reduci cantitatea este un lucru ce poate fi obținut și susținut în timp, cu rezultate remarcabile.

sursa fotografiei: internet

Prețul programului Inel Gastric Virtual

Programul își propune să fie o alternativă sănătoasă la operația de micșorare a stomacului la care recurg persoanele cu obezitate. Prin această metodă noua de slăbit se produce o restructurare la nivelul inconștientului prin folosirea hipnozei, astfel încât creierul subiectului se comportă ca și cum acesta ar fi suferit o operație de micșorare a stomacului. Efectul este mâncarea unei cantități mici de alimente, zilnic.

DIFERENȚELE DINTRE O OPERAȚIE PROPRIU-ZISĂ DE MICȘORARE A STOMACULUI ȘO OPERAȚIE VIRTUALĂ ( PSIHOLOGICĂ ) SUNT URMĂTOARELE:

– în cazul operației psihologice de micșorare a stomacului nu există nici o contraindicație sau risc de deces ca în cazul operației reale
– în cazul operației psihologice de micșorare a stomacului, pacientul nu suportă disconfortul si riscurile anesteziei generale
– în cazul operației psihologice de micșorare a stomacului, pacientul nu trece prin perioada lungă de recuperare postoperatorie: 1 săptămână de dietă hidrica și 3 săptămâni de mâncare pasată
– în cazul operației psihologice de micșorare a stomacului, pierderea în greutate este constantă și zilnică ca și în cazul operației reale, dar într-un ritm mai scăzut.
– operația chirurgicală nu rezolva problemele emoționale care au dus la îngrășare, în timp ce program Inel Gastric Virtual lucrează pe programele inconștiente de auto-sabotaj care duc la îngrășare.
– costurile unei intervenții chirurgicale de inel gastric chirurgical în România sunt intre 3550-10000 de euro. Costul programului Inel Gastric Virtual este de 1200 ron .
Ceea ce este important de notat este că slăbirea se face natural, fără introducerea unei diete si drept urmare nu e asociată cu disconfortul și frustrarea produsă de respectarea unui anumit regim alimentar. Datorită sugestiilor hipnotice folosite, subiecții s-au săturat mult mai repede, au ales mâncare sănătoasă și au renunțat la produsele nesănătoase .

sursa fotografiei: internet

Mâncatul, greutatea și foamea

Dacă vrei să ajungi la greutatea ideală, ai două variante. Poți să ții o dietă sau să faci altceva. Acest articol abordează altceva. Să ții o dietă presupune un tip greșit de motivație și din această cauză rareori se ajunge la scopul dorit. Alegi calea negării de sine și a renunțării. Fiecare zi de dietă presupune să lupți cu foamea și să te străduiești să-ți păstrezi autocontrolul. Exista un mod mai nesatisfăcător de a trăi?
Pentru a reuși, scăderea în greutate trebuie să fie satisfăcătoare. Dacă readuci la echilibru semnalele de foame ale corpului, impulsul de a mânca se transformă din inamic în aliat. Daca ai încredere în corpul tău ca sa afli de ce anume ai nevoie, acesta va avea grijă de tine în loc să se împotrivească. Totul se rezumă la a înțelege corect mesajele care conectează mintea și corpul.
Foamea este unul dintre cele mai puternice mesaje chimice pe care corpul le trimite la creier. Senzația de foame poate exista chiar si când nu exista nevoia de hrană. Tocmai aceasta senzație de foame trebuie să o schimbi când constați că mănânci excesiv de mult. Poftele și foamea falsă nu înseamnă același lucru cu a-i da organismului combustibilul de care are nevoie. Corpul tău nu e ca o mașină care consumă benzină. Este expresia fizică a miilor de mesaje care sunt trimise către și dinspre creier.
În actul mâncatului, sunt implicate imaginea ta despre sine, împreună cu obiceiurile, condiționările și amintirile. Cheia pentru scăderea în greutate o constituie mintea, iar când mintea este satisfăcută, corpul nu mai tânjește după atât de multă mâncare.
O abordare psihosomatica va da rezultate pentru tine deoarece îți cere un singur lucru: să-ți găsești împlinirea. Împlinirea este ceva pe care doar mâncarea nu poate să-l realizeze. Trebuie să hrănești:
Corpul cu mâncare sănătoasă
Inima cu bucurie, compasiune și dragoste
Mintea cu informații
Sufletul cu Dumnezeu.
Pare a fi un paradox, dar ca sa slăbești trebuie să te îndestulezi. Daca te umpli cu alte forme de satisfacții, mâncarea nu va mai fi o problemă. Niciodată n-a fost menită să fie. A mânca este un mod natural de a te simți fericit. Mâncatul în exces nu este.

Sursa fotografiei: internet

Hipnoza vă ajută să slăbiți

Doriți să pierdeți în greutate? Începeți o dietă. Începerea unei diete înseamnă că va exista, implicit și un sfârșit al ei. Statisticile arată că perioada de după încetarea dietei este momentul în care se ia cel mai rapid în greutate. Aici intervine rolul hipnozei. Hipnoza vă poate ajuta în modificarea obiceiurilor alimentare. Nu e nevoie de dietă, tot ce trebuie să faceți este să eliminați câteva din obiceiurile care produc acele kilograme în plus, și să vă însușiți câteva obiceiuri care să vă ajute să slăbiți. Hipnoza vă ajută să slăbiți. Încercați-o.

sursa fotografiei: internet

Ce voi simți în timpul procedurii de instalare a inelului gastric?

Obiectivul general al programului inel gastric este să-ți stăpânească apetitul și să încurajeze o relație sănătoasă cu mâncarea. Atunci când mintea ta inconștientă crede că ai un inel gastric, va crede că stomacul este mai mic. Acest lucru va face ca creierul să transmită mesaje conform cărora tu ești sătul după ce ai consumat mai puțină mâncare.

Pentru cei care mănâncă excesiv, să recunoști momentul când ești sătul din punct de vedere fizic, poate fi un lucru dificil. Uneori mâncăm doar pentru gust (sau alinare), ignorând dacă ne este, sau nu foame din punct de vedere fizic. Să învățăm să recunoaștem senzațiile fizice ale foamei și starea de saturație, sunt aspecte importante în gestionarea greutății.

Spre deosebire de operația de inel gastric, inelul gastric virtual nu are efecte secundare fizice. Pentru unii, operația reală poate cauza amețeli, stări de vomă și reflux de acid. Hipnoterapia inelului gastric nu este un proces fizic, astfel că nu va cauza astfel de simptome.

Se va începe cu tehnici de relaxare pentru a intra în transă. În această stare relaxată, mintea ta inconștientă va accepta sugestiile pe cate ți le voi da. În acest moment se folosesc tehnici speciale pentru a oferi sugestia că ai fost operat, și acum ai un inel gastric.
Mintea nu poate face diferența între imaginație și realitate, așa că va reacționa ca și cum ceea ce îți spun se întâmplă deja. În afară de „amplasarea” inelului gastric virtual, vor fi oferite și sugestii cu privire la întărirea încrederii de sine și schimbarea comportamentului pentru a te ajuta să te dedici schimbării stilului tău de viață.
Odată ajuns într-o stare de transă, vei fi ghidat pe parcursul operației. Ți se va explica pas cu pas ce se întâmplă în timpul operației, de la a fi anesteziat, la crearea primei incizii, la plasarea propriu-zisă a inelului.

Sursa fotografiilor: internet