Arhive etichete: terapie

Dependentul, un căutător spiritual

Posted on by
Răspunde

Mulți alcoolici și dependenți de droguri se descriu drept visători, sensibili și idealiști. Foarte mulți dintre ei vorbesc despre dorința de a-i sprijini pe ceilalți sau de a rezolva problemele altora. Cei mai mulți se simt izolați, singuri, excluși din rândul lumii, rușinați, mai puțin importanți, proști și neadecvați. Ei vorbesc despre o foame nedefinită, ceva ce pare să lipsească din viața lor, acel sentiment de neliniște și un dor spiritual, care sunt familiare multora dintre noi. Adeseori, ei simt o neliniște pătrunzătoare, o dorință de mai mult sens și iubire. Acest dor îi duc către relații și comportamente autodistructive, care par să îi satisfacă pe moment, ceva ce să le aline tânjirea.

Mulți zic așa: „Când am băut primul pahar de alcool, am simțit că toate problemele mele s-au rezolvat!” O lume nouă se deschide în fața lor. În cele din urmă, se trezesc prinși într-un ciclu ruinător al dependenței, care le amenință bunăstarea fizică, emoțională și spirituală. Nu mai pot controla relația lor cu alcoolul sau drogurile iar când ajung pe fundul prăpastiei își dau seama că nu pot continua așa.

Ironia este că nici o activitate externă sau substanță nu satisfac tânjirea inițială sau sentimentul de „gol interior”. Ce este această dorință arzătoare? Cred că Jung avea dreptate când zicea că această tânjire intensă și uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea sufletească, izvorul de divinitate, „setea” de Dumnezeu.

„Setea de uniune cu Dumnezeu”, cum a numit-o Jung, este un imbold fundamental care vine dinlăuntru și care are o putere deosebită asupra noastră. Impulsul de a ne cunoaște adevăratul Sine provoacă în noi un fel de nemulțumire divină . Acest dor profund merge dincolo de tânjirea fiziologică foarte reală, dorința înnăscută de a ne redescoperi natura spirituală este o forță puternică, activatoare, inconștientă pe care mulți dintre noi o simțim pe tot parcursul vieții.

Până ce nu recunoaștem prezența ei, până nu Îi facem loc lui Dumnezeu în sufletul nostru, vom simți un permanent sentiment de nemulțumire și neliniște față de existența noastră. Poeții folosesc în mod frecvent metafora setei și a foamei atunci când vorbesc despre puterea acestui dor de Dumnezeu.

Doar capitulând, eliberându-ne de ineficientele moduri de viață, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea și sentimentul împlinirii. Aceste calități nu se dezvoltă dintr-o dată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorință și multă conștientizare.

Dar, odată ce dobândesc acest sentiment că pot ce se deschide în fața lor, sunt gata să se angajeze într-o nouă viață.

sursa fotografiei: internet

Omul care nu aude chemarea sufletului și se bazează doar pe mintea sa, este condamnat

Posted on by
Răspunde

Pentru a trece peste limitele minții, David Hawkins spune că este necesar să o detronăm de tirania în care se percepe ca fiind unicul arbitru al realității. Natura sa este să ne convingă că părerea ei unică este adevărul. Un aspect al mândriei este negarea. Fiecare minte se angajează în negare pentru a-și proteja dreptatea, ceea ce dă naștere la rezistență în fața schimbării, lucru care împiedică sufletul să avanseze.

Întotdeauna, evoluția e precedată de înlăturarea iluziei de tipul „Eu știu”. De cele mai multe ori, singurul mod în care o persoană poate ajunge la această deschidere spre schimbare, este să se lovească de „pragul de jos” prin intermediul unor evenimente care îl face să conștientizeze inutilitatea convingerilor lui. Dacă lecțiile dureroase ale vieții nu sunt transformate prin smerenie, în ocazii de evoluție și creștere, vor fi irosite.

O cercetare atentă a minții tinde să crească nivelul smereniei. O minte observată devine mai umilă și începe să renunțe la pretențiile ei de atotștiutoare. Odată cu umilința, vine și capacitatea de a râde de noi înșine și, urcând pe scara conștiinței, ajungem la starea de a fi mai puțin victima minții și mai mult stăpânul ei

Dacă am înlocui concepția că noi suntem mintea noastră și vom începe să înțelegem faptul că avem o minte, dar nu suntem ea, în cele din urmă, vom ajunge la concluzia că toate gândurile noastre sunt preluate de la alte minți și astfel ajungem să ne identificăm cu ele ca și cum ar fi ale noastre. Cu cât acordăm mai puțină valoare unor gânduri trecătoare, cu atât își vor pierde capacitatea de a ne domina. Nu degeaba prima dintre poruncile adevăratei fericiri este: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor”. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu pun mintea (logica, rațiunea, inteligența) pe primul loc în viața lor, ci sufletul (iubirea)

Și astfel, scăpându-ne de samavolnicia mintii noastre, experimentăm o eliberare progresivă de orgoliu, ceea ce ne aduce o stare de bucurie.

Bibliografie: David Hawkins- Putere versus Forță

Cum ieșim din disperare

Posted on by
Răspunde

Căutăm soluții din cele mai moderne și sofisticate în a ne găsi liniștea, dar cheia acestui calm interior pare să nu aibă sens în logica acestei lumi.

O minte neiertătoare e plină de frică, nelăsând loc iubirii. Mintea neiertătoare există fără speranța alinării și a izbăvirii de durere. Ea suferă și zace în nefericire, obercăind în întuneric, nereușind să vadă cauza acestei dureri.

Mintea care nu iartă e chinuită de îndoieli, nesigură pe ea, neîncrezătoare în ceilalți, confuză, plină de frică și de mânie, îngrozită să doarmă, dar mai îngrozită să se trezească; speriată de sunete dar și mai speriată de liniște, tulburată de întuneric dar și mai tulburată de lumină, pentru că în lumina conștientizării, ce altceva să vadă decât propriile umbre?

Mintea neiertătoare nu vede greșeli ci numai vină. Ea privește lumea cu ochii închiși și urlă când își vede propriile proiecții în alții. Vrea să trăiască, dar se teme de viață. Vrea iertare, dar nu vrea să o dea. Vrea scăpare, dar nu își poate imagina cum.

Mintea neiertătoare e disperată, fără perspectiva unui viitor frumos, decât și mai multă disperare.

Un om care nu iartă, nu întreabă, deoarece crede că știe, iar dacă întreabă, de cele mai multe ori o face pentru a combate și pentru a intra în conflict. E sigur că are dreptate și nu își pune propria părere la îndoială.

Dar, chiar dacă nu putem încă ierta, vestea bună e că iertarea se învață.

Astăzi vă propun să exersăm deprinderea aptitudinii de a ierta. Dacă ești dispus, dedică zece minute dimineața și alte zece minute seara, pentru a da iertare și, totodată, de-a o primi. Pentru că a da și a primi este același lucru. Vom exersa practicând iertarea față de cineva pe care îl considerăm dușman. Gândește-te mai întâi la cineva care nu îți place sau pe care îl disprețuiești foarte mult. Probabil că ai deja în minte un astfel de om. Acum închide ochii și încearcă să îl vezi în gând și să te uiți la el câteva clipe. Încearcă să percepi o lumină în el, o mică licărire pe care cu greu o observi. Străduiește-te să găsești o mică rază de lumină în portretul hidos pe care i l-ai zugrăvit. Privește atent acest chip până vezi o lumină undeva în el și apoi fă ca această lumină să se extindă până îl acoperă cu totul, făcându-i portretul frumos, bun și luminos. Privește câteva clipe această percepție schimbată, privește-i zâmbetul prin care îți mulțumește pentru faptul că l-ai iertat. Lasă-l acum pe fostul tău „dușman” să îți ofere din lumina lui, pentru a te binecuvânta cu ce ai dat. Acum ai fost iertat de tine însuți!

Iată cum te poți pune la adăpost de suferințele psihice și sufletești care par să te amenințe la tot pasul aducând incertitudine tuturor speranțelor de a-ți găsi vreodată liniștea și pacea. Spune-ți cât mai des că iertarea este cheia fericirii.

Sursa fotografie: internet

În lipsa mea de apărare stă siguranța mea

Posted on by
Răspunde

Tu, cel care te simți amenințat de această lume haotică și capricioasă, doresc să-ți spun următorul lucru: lumea nu oferă nici o siguranță. E înrădăcinată în atac și toate promisiunile ei de pretinsă siguranță sunt amăgiri.

Lumea aceasta stârnește doar defensivitate, iar amenințarea duce la mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, îndreptățit în numele legitimei apărări.

Încleștarea tot mai strânsă care încătușază mintea, nu pare să aibă nici răgaz nici încetare. Mecanismele de apărare sunt prețul cel mai scump pe care îl cere eul. Senzația de amenințare pe care o încurajează lumea, e atât de intensă, încât îți pune mintea în cătușe grele de oțel. Ești robul ei.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoașterea lui Dumnezeu în viața ta. Apărarea e slăbiciune, ea proclamă că L-ai negat pe Dumnezeu.

Stai liniștit o clipă și gândește-te în liniște, ce apărare le poate fi mai necesară celor care sunt printre aleșii lui Dumnezeu? Oare nu crezi că El va face posibilă siguranța ta?

Sursa: „Curs de Miracole”

Sursa fotografie: internet

Anxietatea poate fi motivatoare între anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul

Posted on by
Răspunde

Anxietatea, la fel ca și stresul, poate fi prietenul nostru, iar nu inamicul nostru. Mult prea adesea devenim anxioși în legătură cu faptul că suntem anxioși. Ne temem să ne fie teamă, iar după un timp, e greu să mai știm care este adevărata problemă: motivul din cauza căruia am început să devenim anxioși, sau anxietatea că suntem anxioși. Eu aș numi-o intoleranța la frică.
O metaforă eficientă în acest sens, este cea a indicatorului de nivel redus de combustibil al mașinii. Atunci când se aprinde indicatorul de benzină, ni se amintește că nivelul acesteia este scăzut și că trebuie să realimentăm rezervorul. La fel, devenim anxioși atunci când trebuie să fim atenți la ceva, altfel vom rămâne fără benzină. Avem nevoie de îngrijorare ca să ne menținem în siguranță și productivi, pentru a funcționa cu toți cilindrii. Noi nu putem scăpa de frică: datorită fricii, specia umană a supraviețuit, de la începuturi, până azi. Gândește-te la următoarele:
Dacă nu ne-am îngrijora, am putea să traversăm oricând strada, riscând să fim loviți de o mașină.
Dacă nu am fi anxioși cu privire la performanța noastră la locul de muncă, am putea să ne relaxăm prea tare și astfel nu am fi bine pregătiți pentru o prezentare importantă, sau pentru o ședință.
Dacă nu am fi anxioși să ne luăm măsuri de siguranță atunci când conducem mașina sau mergem cu bicicleta, nu am fi suficient de prudenți, astfel încât să evităm accidentele.
Cred că ai prins ideea. Deci, anxietatea poate fi motivatoare intre anumite limite, și ne asigură securitatea și succesul. Gândurile iritante și catastrofizante, ne trag în jos în loc să ne ridice, atunci când anxietatea ne controlează mintea, în loc noi să ne conducem propria minte.

Sursa fotografiei: internet

Eu îmi fac partea mea, tu îți faci partea ta

Posted on by
Răspunde

Uneori ne dorim să adoptăm anumite comportamente care nu coincid cu personalitatea noastră și cu stilul de viață pe care îl avem. Atunci când avem așteptări nerealiste chiar și de la o tehnică psihoterapeutică, precum e hipnoza, avem șanse mari să eșuăm.

Nu este suficient să gândești și să simți pacea cu ochii închiși, nici chiar să trăiești o transă profundă și, apoi, după ce îi deschizi, să-ți continui ziua în stări limitate și pesimiste ale minții și ale corpului. Trebuie să îți schimbi întreaga personalitate, să demonstrezi pacea, ceea ce presupune să te implici cu totul, de la gândire la acțiune.
De fiecare dată când ne schimbăm starea de a fi și ne începem ziua prin deschiderea inimii către acele stări sufletești care ne conectează la dragostea de viață, la recunoștință și la bunătatea față de ceilalți, e necesar să menținem și să demonstrăm această stare de a fi, pe parcursul întregii zile. Temperând comportamentele reactive și, prin urmare, nemaicreând aceleași experiențe negative, formăm noi circuite neuronale. În acest fel, încetăm să ne condiționăm corpul să trăiască emoțiile auto-limitative ale minții, și așa ne schimbăm pe noi cât și relația noastră cu lumea înconjurătoare.

Desigur, la început va părea nefiresc să acționezi altfel, împotriva anilor de condiționare automată, a obiceiurilor inconștiente, a reacțiilor emoționale reflexe, precum și a atitudinilor. Sunt convinsă că orice persoană care a rupt legătura cu vechile atitudini, trebuie să fi simțit disconfortul și incertitudinea necunoscutului. Acest lucru necesită conștientizare, intenție, stare de prezență și atenție constantă față de stările interioare. Disconfortul este o provocare la a crește. Ne face să ne simțim mai vii.
Îți propun să iei o pauză de la viața ta ocupată pentru a investi în tine, să reflectezi asupra așteptărilor tale, și să fii dispus să îți faci partea ta de efort, fiindcă atunci când faci asta, investești în viitorul tău.

Sursa fotografiei: internet

Să încercăm să ne „dezaccelerăm”

Imagine

Răspunde

Am ajuns să ne simțim rușinați și vinovați că stăm liniștiți. Când gândim mai mult, avem chiar remușcări. Ne gândim și planificăm, unde vom lua prânzul, la cât merg la ședință… trăim ca și cum am vrea în fiecare clipă să nu ratăm nimic, să nu ne scape din vedere nimic important.

De la filosoful grec Aristotel ne-a rămas cunoașterea faptului că orice virtute se situează la mijloc, între doua extreme. În era stresului, a sindromului burn-out (epuizare), respectiv bore-out (mor de plictiseală), nervozitate, dar si gol lăuntric, dependențe de tot felul, inclusiv dependența de distracții, noi avem de-a face cu o stare de plictis care se răspândește cu o repeziciune epidemică, pe care nu degeaba o caracterizăm prin atributul „de moarte”.

Starea de echilibru sănătos, pentru care trebuie să ne străduim, în viața cotidiană, s-o realizăm clipă de clipă, inseamnă răgaz, perioade de timp pline de conținut la modul prezent.

Procesul de pierdere a echilibrului, o scindare între gândire, simțire și voință,  este descris în literatura psihologică drept „sărăcire” și se răspândește în proporții epidemice sub forma bolilor epocii, cum sunt îmbolnăvirile de inimă, tulburări de somn, anxietate și depresie.

Propriu zis, toate fenomenele de nervozitate, ca de exemplu, incoerența  gândurilor, pierderea memoriei, concentrare intelectuală slabă, probleme psihosomatice, dar și zvâcnirea incontrolată a membrelor sau a mușchilor pot fi înțelese drept simptome ale faptului că omul a pierdut stăpânirea asupra minții și sufletului său.

Omul modern, blestemă răbdarea și, de aceea, nu mai poate să se bucure de clipa cea frumoasă fiindcă trăiește deja în viitor. La urma urmelor, nerăbdarea a fost aceea care l-a alungat pe om din paradis, iar graba l-a cuprins tot mai mult.

Nietzsche a recunoscut foarte devreme consecințele acestui mod de a trăi al omului, care din cauza accelerării crescânde, a vitezei tot mai mari care domină viața modernă:” Din cauză ca-i lipsește liniștea, civilizația noastră se îndreaptă spre o nouă stare de barbarie.”

In nici o altă epocă n-au fost mai apreciați oamenii activi, adică cei fără astâmpăr. De aceea avem nevoie de intensificarea într-o măsură foarte mare a caracterului contemplativ. Absența liniștii și a cugetării duc, cu timpul, la eroare și, în consecintă, la brutalitate.

În urma accelerării, în om și în natură, nimic nu mai poate ajunge să se maturizeze cu adevărat.

“Nimic nu e mai insuportabil pentru un om decât să se afle într-o stare de liniște totală, fără nici o pasiune, fără nici o activitate, fără nici un amuzament, fără posibilitatea de a-și pune forțele la contribuție pentru ceva. Atunci el va simți nimicul său, dependența sa, neputința sa, golul său interior. Din adâncul sufletului său se vor ridica neîncetat plictisul, descurajarea, tristețea, îngrijorarea, dezgustul, disperarea”, spunea Blaise Pascal, încă din secolul al XVII-lea.

Fiindcă rareori omul suportă această formă a negării de sine, se anesteziază cu tot felul de lucruri exterioare, menite să-l “consoleze” pentru senzația de gol interior. Problemele mari apar seara, la culcare, când stimulii exteriori nu mai sunt prezenți, omul fiind față în față cu golul interior, apar insomniile și angoasele.

Toate aceste pericole pot fi învinse numai printr-un efort de voință individual. Împotriva hiperactivității avem nevoie de principiul răgazului și al contemplării, responsabilitatea încetinirii conștiente a ritmului trepidant, iar împotriva golului interior ce se ivește, de gânduri și sentimente pline de conținut sufletesc-spiritual.

Suntem atâta de neînțelepți, că rătăcim prin niște timpuri care nu sunt ale noastre și ratăm prezentul, singurul timp care ne aparține de fapt. În genere, prezentul este acela care ne displace. Îl ascundem de privirea noastră fiindcă el ne chinuie; iar când trece, ne întristăm că trece. Căutam să-l facem suportabil apelând la viitor, așa ca noi, nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim.

Așteptăm mereu să fim fericiți și nu suntem niciodată.

Dacă începem să ne “dezaccelerăm” pe noi înșine, încetul cu încetul, adică să redevenim atenți la ce e in jur, și dacă încercăm să fim cu adevărat “prezenți” acolo unde suntem, ne vom recăpăta echilibrul, iar viața noastră va avea un sens.

sursa fotografiei: internet

Este toleranța o virtute?

Posted on by
Răspunde

Auzim foarte des îndemnul de a fi toleranți. Ni se cere de foarte multe ori toleranță, dar a fi tolerant înseamnă că trebuie să treci cu vederea orice? Ar putea fi virtuos acela care tolerează violul, tortura sau asasinatul? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Mai întâi de toate este nevoie de cunoaștere. Adevărul primează și se impune tuturor, fără să impună nimic. Toleranța nu intervine decât în absența cunoașterii. Problema toleranței nu poate fi pusă decât în chestiuni de opinie, motiv pentru care această problemă este pusă atât de des. Ignorăm multe din lucrurile pe care nu le cunoaștem, iar de cele care ne stau la îndemână nu ținem seama.

A tolera înseamnă a accepta ceea ce am putea condamna, ceea ce am putea combate sau preîntâmpina. Asta ar însemna să renunțăm la o parte din propria putere, din propria voință de împotrivire. Toleranța nu are valoare decât atunci când funcționează împotriva propriului sine și în interesul celorlalți.

Nu poate fi vorba de toleranță atunci când n-ai nimic de pierdut, și cu atât mai puțin atunci când ai numai de câștigat. A tolera înseamnă a lua asupra ta. Toleranța pe socoteala altora nu mai este toleranță. A tolera suferința altora, a tolera nedreptatea careia nu tu îi ești victimă, a tolera oroarea care te ocolește, nu mai este toleranță; este egoism, este indiferență și chiar mai rău. A tolera un om care face mult rău semenilor înseamnă a-i deveni complice, iar aceasta nu se numeste toleranță, ci complicitate. Ura, furia și chiar violența sunt de preferat pasivității în fața ororii, în fața păcatului, în fața rușinoasei acceptări a răului.

Toleranța universală ar fi o toleranță a atrocităților.

Se poate vorbi de toleranță numai între anumite limite, limitele care sunt ale propriei ei supraviețuiri si ale păstrării condițiilor care o fac posibilă.  Este ceea ce Karl Popper numeste paradoxul tolerantei: „Dacă sunt de o toleranță infinită, chiar și față de intoleranți, și dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranți sfârșesc prin a dispărea, și odată cu ei piere si toleranța”.

Numim „toleranță” ceea ce, dacă am fi mai lucizi, mai generoși  și mai drepți, ar trebui să numim respect, simpatie, iubire. Este deci un cuvânt care ne convine pentru că ne lipsesc respectul și iubirea. Cuvântul „toleranță” nu ne dranjează decât prin faptul că ne arată ceea ce nu suntem. „Virtute măruntă”, după cum spunea Jankelevitch, a tolera nu constituie, desigur un ideal. Abauzit remarca că a fi  tolerant nu este un punct maxim, ci o condiție minimă.

Este de la sine înteles că sunt de preferat respectul si iubirea. S-a impus totuși cuvântul toleranță, pentru ca ne simțim mai putin în stare de respect sau de iubire, mai ales când vine vorba de adversarii noștri, ori tocmai pe ei îi vizează toleranța.

Toleranța, oricât de puțin atrăgător ar suna cuvântul, rămâne o soluție acceptabilă în așteptarea a ceva mai bun. Până când oamenii ar putea să se iubească, sau pur și simplu să se cunoască și să se înteleagă, să fie fericiți că au început să se suporte.

Toleranța este deci o etapă provizorie.

Evident ca acest compromis este de durata; dacă provizoratul toleranței ar înceta, mi-e teamă că i-ar lua locul nu dragostea, ci barbaria. Toleranța, ca virtute măruntă, joacă în viața noastră colectivă, același rol pe care îl joacă politețea în relațiile interpersonale. Nu e chiar un ideal, dar înseamnă totuși ceva.

Să nu mai vorbim de faptul că uneori trebuie să tolerăm ceea ce nu vrem nici sa respectăm, nici să iubim. Lipsa de respect nu este întotdeauna o greșală, după cum există anumite forme de ură care sunt foarte aproape de virtute. Există lucruri intolerabile, după cum am scris mai sus, pe care trebuie să le combatem.

Toleranța este o virtute măruntă, dar în lipsă de altceva, convenabilă.

Așa cum simplitatea este virtutea ințelepților și înțelepciunea sfinților, despre toleranță se poate spune că este virtutea celor care nu sunt nici una , nici alta. Virtute măruntă dar necesară. Înțelepciune măruntă, dar accesibilă.

În căutarea sensului vieții

Posted on by
Răspunde

Întrebarea despre sensul vieții însoțește omenirea de când există ea. A umple într-un mod just și mai ales plin de sens propria viață, este o nevoie fundamentală, elementară a fiecărui om care nu s-a orbit încă cu abundența plăcerilor nefolositoare. Cărți care dau formule de obținere a fericirii, care vorbesc despre arta de a trăi, despre sănătate și fitness, despre o viață lungă și sănătoasă etc. există din abundență. Pe pereții caselor sunt scrise meditații ironice de felul: „Sunt fericit” sau „Sensul vieții e viața însăși”.

Când vorbim, de obicei despre „viață”, nu ne referim doar la spațiul nostru de viață individual, pe care-l modelăm conform nevoilor noastre proprii, ci mai ales la timpul vieții noastre, cu diferitele sale crize si cu diferiți pasi de evoluție în care ne putem dezvolta sau putem eșua. Felul cum ne comportăm cu timpul pus nouă la dispoziție, trăit ca o goană, tihnă sau plictis, este o problemă a conștiinței și ea exprimă felul cum noi înțelegem sau nu, esențialul.

Timpul este viața, și fiindcă e așa, ar trebui să ne întrebăm dacă putem cu adevărat să-l „omorâm”, să-l „pierdem” sau chiar să-l „economisim”. Nu există „pușculițe” pentru economisirea timpului – ori prindem momentul, umplem evenimentul de conținut, ori trecem pe lângă el fără urmă și, fără rost.

O viață cu sens nu se desfășoară într-un mod pur vegetativ și de aceea trebuie să ne punem întrebări și în legătură cu cealaltă latură a vieții, să reflectăm asupra unor țeluri mai substanțiale. A fi uman și a avea un sens în viață înseamnă întotdeauna a fi direcționat și a ținti către altceva sau altcineva decât sine. Numai în măsura în care omul împlinește un sens în lume, el se împlinește pe sine.

Oare omul mai traiește azi din idei și idealuri sau în locul idealurilor s-au instalat melancolia și golul interior? Poate ca aici se afla una din cheile pentru înțelegerea nemulțumirii, pesimismului și a depresiilor cauzate de bunăstarea materială, făcându-ne o clasă de „plângăcioși”, pentru că ne lipsesc viziunile, idealurile și valorile.

Asa ca fiecare dintre noi e invitat sa se intrebe, în actul unei cunoașteri de sine veritabile și sincere : Care este sensul vieții tale? Ce motivații ai, cum iți vizezi țelurile în viață?

Va funcționa și pentru mine programul Inel Gastric Virtual?

Posted on by
Răspunde

O întrebare frecventă pentru cei care încearcă hipnoterapia pentru prima oară este – „va funcționa pentru mine?” Din fericire, depinde în mare parte de tine. Hipnoterapia ajută oamenii într-o gamă largă de probleme, dar este în special utilă atunci când vine vorba de modificarea obiceiurilor. Din acest motiv, are deseori succes în a ajuta oamenii să-și creeze obiceiuri sănătoase și să slăbească. Cu toate acestea, precum orice altă pierdere in greutate, necesită angajamentul tău total.

Ai mai multe șanse să obții ceea ce vrei din hipnoterapia inelului gastric dacă crezi în terapie și în tine sau terapeutul tău. Să te simți în largul tău și să ai încredere în hipnoterapeutul tău sunt lucruri esențiale. Dacă ești convins că vrei să faci o schimbare în stilul de viață, ai încredere în procedură și în hipnoterapeutul tău, atunci hipnoza inelului gastric va funcționa pentru tine.

sursa fotografiei: internet