Când cineva drag primește diagnosticul de cancer, apare aproape instinctiv dorința de a-l încuraja.
„Trebuie să fii puternic.”
„Gândește pozitiv.”
„Nu te lăsa.”
„O să fie bine.”
Spunem aceste lucruri din iubire. Din neputință. Din dorința de a lua măcar puțin din greutatea pe care celălalt o poartă.
Dar uneori, omul care trece prin cancer nu are nevoie să fie încurajat să fie mai puternic. Are nevoie să simtă că nu trebuie să fie puternic tot timpul.
Cancerul nu afectează doar corpul
Un diagnostic oncologic produce o ruptură în sentimentul de siguranță. Dintr-o dată, planurile, rutina, imaginea despre viitor și chiar identitatea persoanei pot deveni nesigure.
Apar frica, anxietatea, tristețea, furia, neputința, uneori vinovăția. Pot apărea gânduri despre moarte, despre familie, despre sensul vieții sau despre ceea ce va rămâne după boală.
În psiho-oncologie vorbim despre distres psihologic, adică suferința emoțională, cognitivă, socială sau spirituală asociată cu boala și tratamentul ei.
De aceea, una dintre cele mai importante forme de sprijin nu este să încercăm să eliminăm emoțiile dificile, ci să îi transmitem omului:
„Poți să fii așa cum ești acum. Nu trebuie să ascunzi ceea ce simți ca să mă protejezi pe mine.”
Este vorba despre ascultare, fără a încerca permanent să schimbi emoțiile persoanei, respectarea deciziilor ei și păstrarea conexiunii sociale.
În loc de „Fii puternic”, spune „Sunt aici”
Uneori, cel mai vindecător lucru pe care îl putem oferi nu este o soluție, ci prezența.
Poți spune:
„Nu știu exact ce să spun, dar sunt aici.”
„Poți să-mi spui și lucrurile de care ți-e frică.”
„Nu trebuie să fii puternic cu mine.”
„Dacă vrei să vorbim, te ascult. Dacă nu vrei să vorbești, pot să stau pur și simplu lângă tine.”
„Cu ce te pot ajuta astăzi?”
Aceste fraze îi redau persoanei ceva foarte important: libertatea de a fi autentică.
Nu îi cer să joace rolul pacientului curajos. Nu îi cer să ne liniștească pe noi. Îi oferă un spațiu în care poate exista cu toate emoțiile sale.
Nu încerca să repari imediat ceea ce simte
Când cineva spune:
„Mi-e frică.”
răspunsul nostru poate fi:
„Nu trebuie să-ți fie frică, o să fie bine.”
Dar, deși intenția este bună, mesajul poate ajunge la celălalt ca o invalidare a emoției.
O alternativă este:
„Înțeleg că îți este frică. Este mult de dus.”
Validarea emoțională nu înseamnă că aprobăm frica sau că spunem că lucrurile vor merge rău. Înseamnă că recunoaștem experiența persoanei.
Această atitudine este importantă și în psihoterapie: înainte de a căuta strategii de coping, omul are nevoie să simtă că experiența lui este văzută și înțeleasă.
Întreabă: „Vrei să te ascult sau vrei să căutăm o soluție?”
Este una dintre cele mai simple întrebări pe care le poate folosi un aparținător.
Uneori omul vrea informații.
Alteori vrea să plângă.
Uneori vrea să vorbească despre cancer.
Alteori vrea să vorbească despre fotbal, despre copii, despre vacanță sau despre un film.
Cancerul nu trebuie să devină singurul subiect al vieții lui.
A rămâne conectat la lucrurile obișnuite poate ajuta persoana să-și păstreze sentimentul de identitate și normalitate. Sprijinul nu înseamnă doar discuții despre boală, ci și continuitatea relației: o cafea, o plimbare, o glumă, un mesaj, o conversație despre lucruri care nu au nicio legătură cu spitalul.
Și credința are nevoie de un spațiu în care să poată respira
Pentru unii oameni, credința devine o sursă importantă de speranță, sens și apartenență în timpul bolii.
Cercetările din psiho-oncologie arată că religiozitatea poate contribui, pentru unii pacienți, la coping, la sentimentul de sens și la bunăstarea emoțională.
Din perspectivă teologică, există un lucru profund pe care îl uităm uneori: credința nu înseamnă absența fricii.
În tradiția biblică există loc pentru lamentație, pentru întrebări, pentru strigăt, pentru „De ce?”. Cartea lui Iov nu este povestea unui om care zâmbește permanent și spune că totul este bine. Este și povestea unui om care suferă, întreabă și caută sens.
Nu uita de aparținător
Și omul care îngrijește un pacient oncologic poate ajunge epuizat psihic și fizic. Rolul de aparținător poate însemna drumuri la medic, organizarea tratamentului, responsabilități casnice, teamă, incertitudine și, uneori, doliu anticipativ.
De aceea, „Cum ești tu?” este o întrebare care merită pusă și celui care îngrijește.
A avea grijă de tine nu înseamnă că îți iubești mai puțin persoana dragă. Dimpotrivă, îți protejează resursele pentru a putea rămâne prezent pe termen lung.
Poate că adevărata putere este să nu fii singur
Poate că trebuie să schimbăm puțin felul în care înțelegem „puterea” în fața cancerului.
Puterea nu înseamnă să nu plângi.
Nu înseamnă să nu te temi.
Nu înseamnă să fii optimist în fiecare zi.
Și nu înseamnă să porți singur tot ceea ce se întâmplă.
Uneori, puterea înseamnă să poți spune:
„Mi-e frică.”
Iar celălalt să răspundă:
„Știu. Sunt aici.”
Poate că acesta este unul dintre cele mai importante daruri pe care le putem oferi unui om bolnav: nu promisiunea că totul va fi bine, pentru că nimeni nu poate promite asta, ci siguranța că nu va trebui să treacă singur prin ceea ce urmează.
Iar dacă simți că frica, tristețea, anxietatea, conflictul familial sau pierderea sensului au devenit prea greu de dus, sprijinul unui psihoterapeut cu experiență în psiho-oncologie poate fi un pas important. Psihoterapia nu înlocuiește tratamentul oncologic, dar poate oferi un spațiu sigur pentru procesarea emoțiilor, adaptare, relații, sens și gestionarea distresului psihologic.
Pentru cei care iubesc un om cu cancer
Nu trebuie să ai cuvintele perfecte.
Nu trebuie să găsești soluția perfectă.
Nu trebuie să îl faci să nu mai sufere.
Uneori, cel mai mare ajutor este să rămâi aproape. Să asculți. Să nu judeci. Să nu minimalizezi. Și să-i amintești, prin prezența ta, că valoarea lui nu se reduce la diagnosticul pe care îl are.